Expoziţia permanentă

Itinerariul expoziţional începe cu prezentarea ocupaţiilor tradiţionale specifice zonei Brăilei (pescuit, agricultură, păstorit – sălile I-II). Sala III este dedicată meşteşugurilor casnice, obiceiurilor precum şi unor aspecte ale vieţii cotidiene. Cele mai valoroase piese din colecţia de icoane sunt expuse în sala IV. În final, o sală cu costume reflectă Brăila multietnică şi Brăila interferenţelor culturale.

Ocupaţii tradiţionale
Agricultura este o ocupaţie principală străveche a poporului român. Cultivarea plantelor are vechi tradiţii în toate regiunile geografice ale ţării, începând cu zone de baltă, de câmpie şi de deal, până la cele submontane şi de munte.

Fântână cu cumpănă, în Câmpia Brăilei.


Zona estică şi sud-estică a ţării a intrat mai târziu în atenţia cercetătorilor. Au fost studiate prioritar aspecte ce ţin de istoria socială şi de relaţiile agrare. Modalităţile de cultivare a pământului reies din statisticile agricole şi din lucrările unor agronomi interesaţi de experimente şi de creşterea randamentului terenurilor cultivate (moşii sau ferme experimentale). Cu privire la tehnicile de muncă, foarte importante sunt răspunsurile la chestionarul lui Bogdan Petriceicu Hasdeu „Programa pentru adunarea datelor privitoare la limba română” (Biblioteca Academiei, manuscrisul nr. 3418).

Râşniţă pentru decorticat orezul
Baniţă pentru măsura cerealelor
Botă pentru apă
Dicanie (sanie) pentru treierat.


O contribuţie deosebită la cunoaşterea acestei ocupaţii o are istoria orală ce permite culegerea de informaţii direct de la sursă, de la cei implicaţi în acest proces.
„Lunca Dunării cu grindurile ei, Câmpia Brăilei şi luncile râurilor Călmăţui, Siret şi Buzău având condiţii bune de relief şi pedoclimatice favorizează practicarea agriculturii. Suprafeţe întinse de cernoziom castaniu şi ciocolatiu ocupă centrul câmpiei, iar pe luncile râurilor şi pe grinduri întâlnim soluri aluviale” (Liviu Mihăilescu – „Catalogul colecţiilor de etnografie şi artă populară ale Muzeului Brăilei”, Bucureşti, 1979).
Principalele soiuri de plante cultivate de-a lungul timpului în zona Brăilei sunt următoarele: grâu (de toamnă şi de primăvară), porumb, orz, mei, secară, cânepă, in şi nu în ultimul rând orezul.
Pe arii mai restrânse s-au cultivat pomii fructiferi şi viţa de vie. Reţeaua hidrografică şi solurile aluvionare sunt factorii care au dus la dezvoltarea legumiculturii.
Patrimoniul etnografic mobil constituie o mărturie importantă privind practicarea agriculturii vechi româneşti. Inventarul agricol descoperit pe teren oferă o perspectivă importantă şi permite reconstituirea unor metode, relaţii şi obiceiuri demult uitate.

Pescuitul este atestat încă din perioada neolitic. Parte a Câmpiei Române, ocupând mare parte din estul şi nord-estul Bărăganului, judeţul Brăila dispune de o reţea hidrografică de maximă importanţă pentru ţara noastră (Dunărea, Siret şi Buzău) şi alta mai mică (Călmăţui), toate având un caracter tranzitoriu. Această reţea hidrografică asigură cele mai bune condiţii în care se poate dezvolta o ihtiofaună diversă (crap, caras, lin, plătică, mreană, roşioară, biban, şalău, somn, iar în trecut morun şi nisetru).

Canalul Filipoiu. Kurt Hielscher - Rumänien.


Principala sursă de peşte a fost Balta Brăilei. „În bălţile şi gârlele regiunilor inundabile, hrana era mai uşor de dobândit. Aceste locuri erau căutate mai ales pentru regularitatea cu care bălţile se umpleau în fiecare primăvară cu peşte şi pentru pescuitul în lunile de secetă, când apa se scurge iarăşi în Dunăre” (Simion Mehedinţi). În vremuri de bejenie, „luncile ofereau pe lângă hrană şi bune adăposturi: în ostroavele cu păduri de sălcii, plopi, răchită şi cătină,  localnicii se puteau ascunde” acolo unde urmărirea era cu neputinţă. Bălţile Brăilei au constituit mereu locul de adăpost şi refugiu al locuitorilor din câmpie, aşa cum muntele era locul de adăpost al locuitorilor din zona dealurilor.

La pescuit, pe Dunăre.


Balta Brăilei ocupa în trecut o suprafaţă de 149.000 ha, din care peste jumătate era parte componentă a Domeniului Brăilei. În pieţele Bucureştiului şi în alte mari oraşe ale ţării se găsea peştele prins în năvoadele pescarilor din Balta Brăilei. Aşezările din zonă erau asigurate cu lemn de foc şi de construcţii din pădurile ce se aflau pe terenurile înalte. De asemenea, pe aceste grinduri păşunau într-un regim semisălbatic, mari turme de bovine, cai şi porci.
Iarna veneau turmele la iernat, datorită vegetaţiei persistente, aproape întreg cuprinsul anului. Pe terasele mai înalte, fertilizate de mâlul adus de inundaţii, se obţineau recolte însemnate de porumb şi zarzavaturi.
Toate acestea au dispărut fulgerător odată cu îndiguirile, desecările şi defrişările din deceniile 6-7 ale secolului trecut. Aşezările omeneşti şi-au schimbat şi ele identitatea, multe fiind mutate sau comasate. Insula Mare a Brăilei a continuat sa fie numită în limbajul cotidian, tot Balta Brăilei.
Viaţa locuitorilor satelor de pe malul Dunării s-a desfăşurat, cu precădere, în peisajul Bălţii. Satele din interiorul bălţii reprezintă roiri ale satelor de pe malul Dunării, de care au aparţinut şi administrativ multă vreme. Aceste sate au mai fost alimentate demografic de elemente venite din câmpie, precum şi din alte zone ale ţării: dobrogeni, „deleni" (din zona dealurilor), moldoveni sau mocani. Elementul uman precumpănitor al satelor din Balta Brăilei a rămas însă cel local, fapt constatat din punct de vedere etnografic şi folcloric.

Cin cu plutitoare. Plase pentru pescuit: prostovol, minciog, vârşă.


Balta Brăilei se dovedeşte a fi, din punct de vedere etnografic, una din cele mai interesante regiuni ale ţării. În acest loc s-au păstrat, până târziu, o serie de elemente dintre cele mai arhaice, specifice poporului român şi dispărute de foarte multă vreme în celelalte regiuni ale României. Astfel se mai întâlneau aici aspecte ale muncii în devălmăşie (cetele de pescari), mijloace rudimentare de transport („cinurile”- monoxilele), creşterea liberă a animalelor, sisteme străvechi de vânătoare sau albinărit.



„Pescuitul este o meserie grea, cu multe riscuri şi care întreţine o stare precară. Dar el era o necesitate pentru evul mediu, când proprietatea în mâinile latifundiarilor nu îngăduia libera exploatare a pământului. Odată cu împroprietăririle epocii moderne, viaţa mai liniştită şi cu variate rezultate ale muncii l-a făcut pe român să părăsească greaua meserie de pescar şi să se facă cultivator. Firea paşnică şi caracterul echilibrat al românului se împacă mai bine cu această îndeletnicire care îi aduce o bună stare, după care atâta râvnise. Curând au fost înlocuiţi de Lipoveni, care persecutaţi în propria lor patrie pentru refuzul de a primi reforma religioasă a ortodoxismului rusesc, au găsit un refugiu aspru, dar sigur în bălţile şi Delta Dunării”. (Gh. Mihăilescu – „Importanţa comercială a Brăilei de la întemeiere până la căderea sub turci şi relaţiile ei cu Braşovul", în „Analele Brăilei” – revistă de cultură regională – vol. III, serie nouă, Muzeul Brăilei, Editura „Istros”, Brăila, 2007).

Păstoritul şi creşterea animalelor sunt ocupaţii importante ale locuitorilor din Câmpia şi Balta Brăilei. Iată un exemplu edificator în „Catagrafia locuitorilor şi veniturilor judeţului Brăila din 1828” unde se menţionează: Coman Munteanu din satul Vădeni, plasa Vădeni avea 4 boi, o vacă, 2 cai, 70 de oi, 1 ciovârte de vie, 1 holdă; Nenciul Coman din acelaşi sat avea 4 boi, 3 vaci şi 40 de oi; Vlad Bercaru din Vădeni avea 3 boi, 3 vaci, 3 cai şi 100 de oi; Radu Topor din Satul Silistraru, plasa Bălţi avea 4 boi, 3 vaci şi 30 de oi.

La păşune. Kurt Hielscher - Rumänien.
 
Încă din perioada stăpânirii otomane (1540-1828), documentele menţionează prezenţa mocanilor (păstorilor ardeleni, transilvăneni). Mocanii se numeau între ei cu porecle diferite, după locul de origine al lor sau al părinţilor: săceleni, brăneni, moroieni, mărgineni ş.a. Brăila a constituit o piaţă de desfacere sigură iar dările impuse mocanilor fiind mici au încurajat venirea lor pe aceste meleguri (mai ales în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea). Drumurile oilor urmau cursurile Călmăţuiului, Buzăului şi Siretului, iar trecerea spre Dobrogea se făcea prin vadul Hârşovei şi vadul Brăilei. Cârmuirea judeţului Brăila încasa periodic dările atât pentru păşunat cât şi pentru trecerea Dunării. Martorii acestor „drumuri ale oilor” din Câmpia Brăilei sunt crucile de piatră care le însemnau şi care se mai văd şi astăzi. Brăila a constituit o punte de trecere spre Dobrogea, dar nu de puţine ori oierii rămâneau fie în Balta Brăilei, fie în Câmpia Brăilei, foarte bogată în păşuni. De-a lungul timpului, aceştia au fost asimilaţi de către populaţia locală.




 
Inventar pastoral. Covoare cu motive ancestrale: coarnele berbecului şi stele.


„Dicţionarul Geografic al Judeţului Brăila” din 1894 menţionează unele toponime ca:  Movila Mocanului, Drumul oilor, Privalul lui Mocanu ş.a.

Meşteşuguri casnice
Prelucrarea fibrelor textile vegetale şi animale în gospodărie şi transformarea lor în obiecte utile şi în acelaşi timp estetice au fost dintotdeauna responsabilitatea femeii.

 Femeie la fântână. Corbu-Vechi (com. Măxineni).


Odată cu încheierea muncilor agrare şi începutul iernii, torsul, ţesutul, cusutul devin principala ocupaţie. Produsele casnice textile au constituit întotdeauna o necesitate, ele înconjurându-ne permanent. În acelaşi timp ele avut o viaţă redusă în timp, producerea lor repetându-se, determinând un anumit stil de viaţă astăzi dispărut. Treptat au început să dispară şi tehnicile tradiţionale. Odată cu ele, au dispărut „instrumentarul” şi instalaţiile.
Drumul parcurs de fibră (de la recoltare, prelucrare etc.) şi până la produsul finit (scoarţă, ştergar, cămaşă etc.) este destul de lung şi anevoios.
Păstrând elemente vechi, ancestrale cu origini neolitice, meşteşugul ţesutului a evoluat, a împrumutat şi din alte canoane (bizantine sau occidentale). Țesăturile de interior au evoluat de la simplul rol practic la unul prin excelenţă decorativ.



Ţesături de interior (scoarţe şi ştergare), port tradiţional (costum de Gropeni, cămaşă de mire, ie).


Scoarţa (lat. scortea) căptuşea pereţii locuinţei (P. H. Stahl). În forma lor utilitar-decorativă scoarţele au apărut într-o anumită etapă de dezvoltare a societăţii. Pe alocuri, tehnica se identifică cu obiectul (kilim). Ornamentica diferă de la zonă la zonă, cu anumite suprapuneri sau interferenţe. Scoarţele (covoarele munteneşti) se remarcă prin varietatea formelor geometrizante.
Ştergarul reprezintă un alt tip de ţesătură tradiţională care a evoluat de la caracterul uzual, practic, avut iniţial, la cele mai diverse forme decorative şi ceremoniale, fiind lucrate din bumbac, cânepă şi borangic. Aceste ţesături decorative din pânză apar menţionate în foile de zestre ale domniţelor încă din secolul al XVI-lea. Ştergarele sunt reprezentate în frescele ce decorează interiorul unor biserici din Oltenia, Moldova şi Muntenia. În stampele de epocă, semnate Szathmary sau Prezziosi, apar personaje ce poartă ştergare de pânză sau borangic ca parte componentă a portului tradiţional.





 Ştergare de nuntă.


Fiind un element decorativ specific interiorului locuinţei, ştergarul a evoluat odată cu dezvoltarea acesteia din punct de vedere arhitectonic, subordonându-se unor necesităţi economice şi sociale.
Secţia Etnografie şi Artă Populară a Muzeului Brăilei „Carol I” deţine o colecţie alcătuită din peste 200 de ştergare din zonă, intrate în patrimoniu, de-a lungul timpului (de la înfiinţarea secţiei în 1976 şi până în prezent), prin achiziţii, donaţii sau transfer. Ca tipologie pot fi grupate în: ştergare de nuntă, de botez, de înmormântare şi ştergare de icoană. Cele mai vechi datează din secolul al XIX-lea şi sunt lucrate din borangic.

Interferenţe etnice şí culturale
Înaintea primului recensământ ştiinţific realizat în ţara noastră în 1899, o statistică din 1841 arăta un număr destul de mare de străini stabiliţi la Brăila (peste 2.000). Evaluarea poate părea exagerată în raport cu epoca respectivă, dar în esenţă ea este reală dacă se are în vedere faptul că aşa-numitele „infiltraţii de populaţie” au început odată cu stăpânirea turcească. Deşi Brăila a fost cucerită de către turci, cele mai puternice elemente „alogene” nu au fost cele turceşti. Cei mai numeroşi au fost grecii şi evreii. Aflată în plin proces de dezvoltare, Brăila secolului al XIX-lea a oferit posibilitatea stabilirii unei populaţii de diverse etnii: armeni, unguri, sârbi, bulgari, polonezi, ruşi, albanezi ş.a. „Mai târziu, oraşul populându-se, stradele au început a-şi lua numele după populaţie, după comercianţii sau breslaşii mai însemnaţi sau mai bogaţi... Uliţa Calimerească (locuită de greci calimeri), Uliţa Bulgărească, Uliţa Sârbească, Uliţa Ţigănească, Uliţa Ovreiască”. Alte străzi se numeau „Uliţa Românească” sau „Uliţa Mocănească” (Nae Vasilescu – „Oraşul şi judeţul Brăila, odinioară şi astăzi. Schiţe istorice şi administrative", Brăila, 1906).



Port tradiţional din Mehedinţi şi Argeş - Muscel.


 
Port tradiţional armânesc.


 
Port de biserică (ruşi-lipoveni).

 
În perioada 1829-1830, se presupune că a avut loc venirea la Brăila a ruşilor-lipoveni (creştini de rit vechi, staroveri) după un nou val de persecuţii declanşat în 1827. Locul de aşezare a acestora a fost satul Pisc şi cartierul Comorofca.
Aceste grupe de populaţie au trăit, de-a lungul timpului, alături de români, cu obiceiurile, limba, credinţa şi tradiţiile lor specifice. „N-avem aversiune faţă de nici o naţiune străină din compoziţia demografică a Brăilei, pentru că toate s-au dovedit active şi pricepute în dezvoltarea economică a Brăilei.” (Gh. Mihăilescu – „Note asupra populaţiei şi satelor din Câmpia Brăilei", în „Analele Brăilei”,  nr. 2-3, 1932).

Colecţia de icoane
În patrimoniul muzeal se află icoane pe lemn şi sticlă datînd din sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea. Majoritatea icoanelor pe lemn se circumscriu şcolii iconografice răsăritene cu care într-un fel sau altul Brăila a interacţionat: icoane de rit vechi lucrate în ateliere din apropierea Moscovei. Unele icoane sunt semnate de zugravii de biserici şcoliţi la Buzău sau de zugravi aduşi din Transilvania.




Icoane din expoziţia permanentă.


Icoanele pe sticlă provin din centrele de iconari din Făgăraş şi Valea Sebeşului (jumătatea sec. al XIX-lea).
  
Colecţia Maria şi Nicolae Zahacinschi   
În anul 1989, la 30 septembrie intra în patrimoniul Muzeului Brăilei, prin act de donaţie, Colecţia de artă populară Maria şi Nicolae Zahacinschi. Harnici cercetători de teren şi pasionaţi de creaţia tradiţională românească, cei doi colecţionari au străbătut întreaga ţară adunând diverse obiecte create de meşteri talentaţi. Nicolae Zahacinschi a fost descendent al unei familii de vestiţi olari din nordul Moldovei (comuna Mihăileni). Deşi nu a avut nimic de-a face cu meseria înaintaşilor (a fost farmacist), harul său s-a reflectat în pasiunea cu care acesta a adunat de-a lungul vieţii o impresionantă colecţie de ceramică contemporană. Cea mai mare parte a colecţiei a fost donată Muzeului Ceramicii şi Sticlei,  iar o alta a constituit nucleul din care s-a format muzeul din satul natal. Nicolae Zahacinschi este şi autorul unei lucrări monografice intitulată „Mihăilenii de altădată" (apărută la Editura „Litera” în 1982). O parte din colecţia de ceramică a fost donată Muzeului Brăilei.





Ceramică din colecţia Zahacinschi: Vama (Oaş), Horezu (Vâlcea), Oboga (Olt).


La baza alcătuirii colecţiei lor a stat o bună documentare ştiinţifică.
Un alt domeniu de interes pentru cei doi colecţionari l-a constituit meşteşugul încondeierii ouălor. Remarcabil este faptul că această colecţie s-a constituit într-o perioadă în care lumea satului se afla într-un proces forţat de dezrădăcinare, de nivelare a valorilor spirituale ale comunităţilor. Cu atât mai mult, nu se putea vorbi despre manifestări din sfera religiozităţii. De aceea şi titlul lucrării face referire doar la arta populară românească şi arta decorativă în general. Ei s-au aplecat cu deosebit interes asupra acestei tehnici (a „încondeierii”), prezentând cele mai vechi motive întâlnite precum şi „meşteriţele” păstrătoare ale acestei tradiţii.
Iată că a trecut un număr însemnat de ani de la data donaţiilor. Unele dintre piese întrunesc deja criteriul de vechime (având 50 sau 60 de ani). Cu siguranţă, odată cu trecerea timpului valoarea lor va spori mai ales prin informaţia pe care o pot transmite despre un segment al creaţiei tradiţionale româneşti.
 

Expoziţii temporare

  • „Comori de artă populară românească";
  • „Pretexte pentru reflexii creştine";
  • „Metamorfoze" (în colaborare cu muzeele din: Buzău, Bacău, Slobozia, Ploieşti, Râmnicu-Sărat);
  • „Masa agricultorului, păstorului şi pescarului";
  • „Portul tradiţional din nordul Bulgariei" (în colaborare cu Muzeul de Istorie din Plevna);
  • „Casa Pâinii" (Muzeul Agriculturii din România), „Podoabe din trecut" (Muzeul Agriculturii din România);
  • „Artă populară mexicană. Copacul amate în arta mexicană" (în colaborare cu Ambasada Mexicului în România);
  • Expoziţii de icoane ş.a.

Gabriela Cloşcă, şef Secţia Etnografie
Foto: Gabriel Stoica

Te pot interesa

SECȚIA ÎN REȚELELE SOCIALE

Galerie foto

Monoxilă (cin) cu dublă funcționalitate, loc. Titcov, com. Frecăței

Ștergar

Peretar, com. Bărăganu

Icoană - Sf. Nicolae și Sf. Ioan Botezătorul, 1846, loc. Lacu-Rezi, com Însurăței

Tipar (păpușar) de caș, 1847, com Gropeni

Piuă pentru sare, com. Tufești

Port tradițional din zona Brăilei (Gropeni)

Google Analytics Alternative