NAE IONESCU

(16 iunie 1890 - 15 martie 1940)

 

 A spus de atâtea ori el însuşi, gânditorul cel mai puternic al generaţiei noastre: „Gândul meu este o mărturisire".
(Octav Onicescu)


Nae Ionescui

Nae Ionescu filosof, logician, profesor, publicist.

Nicolae C. Ionescu s-a născut la 4/16 iunie 1890 la Brăila. Studiile primare, gimnaziale şi liceale le face în oraşul natal şi pe cele superioare în Bucureşti, la Facultatea de Litere şi Filosofie. Are ca profesori pe Constantin Rădulescu-Motru, P. P. Negulescu, C. Dimitrescu-Iaşi, Ovid Densuşianu, G. G. Antonescu, D. Drăghicescu. Îşi ia licenţa în filosofie, în 1912, cu menţiunea magna cum laude, comisia fiind prezidată de Constantin Rădulescu-Motru.

În primii doi ani ai studenţiei urmează şi cursuri de matematici superioare. Pentru studiul Comentarii la un caz de intranzienţă a conceptelor matematice, publicat în „Gazeta Matematică”, în anul 1922, va obţine în acelaşi an, din partea revistei, Premiul Vasile Conta”.

După absolvirea facultăţii îşi începe cariera de profesor la Liceul „Matei Basarab” din Bucureşti unde profesează puţin timp, întrucât obţine o bursă pentru continuarea studiilor în străinătate.

După o scurtă şedere în Germania, la universităţi din Götingen şi München, în condiţiile începerii primului război mondial, se întoarce în ţară şi îşi satisface serviciul militar la Brăila. La sfârşitul anului 1915 revine în Germania, la München, cu aceeaşi intenţie de a studia. În urma intrării României în război este închis (în 17 octombrie 1916) în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în septembrie 1917. Profesorul Constantin Rădulescu-Motru îl sprijină în obţinerea unui ajutor financiar din partea Fundaţiei Universitare Carol I pentru pregătirea tezei de doctorat. Obţine, în februarie 1919, doctoratul în filosofie la Universitatea din München cu teza Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii) - profesor Bäumker - cu menţiunea magna cum laude.

În acelaşi an, în iunie, se întoarce în ţară şi, pentru puţin timp este profesor şi director la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu.

Acelaşi Constantin Rădulescu-Motru îi oferă sprijinul pentru a ascende în lumea universitară luându-l ca asistent la catedra sa de Logică şi Teoria cunoașterii (1920-1922). Nae Ionescu va ţine seminarii şi va preda cursuri de logică şi metafizică, primul curs fiind despre Funcţiunea epistemologică a iubirii.

În 1925, susţine şi trece cu brio examenul de docenţă la logică şi metafizică, în faţa unei comisii prezidată de C. Rădulescu-Motru, membri fiind P. P. Negulescu, D. Gusti, G. G. Antonescu, C. Siegel. 

La 1 ianuarie 1926, va deveni conferenţiar definitiv la Catedra de Istorie a Logicii şi Metafizică și la 1 ianuarie 1930, va ocupa postul de profesor titular la catedra de Psihologie şi Pedagogie, urmând profesorului C. Rădulescu-Motru. De-a lungul carierei universitare, Nae Ionescu a predat cursuri de logică, istorie a logicii, metafizică, filosofie a religiei, psihologie generală şi pedagogie. „Profesorul” a întemeiat practic o şcoală românească de metafizică la care s-a format o generaţie de intelectuali iluştri, dacă ar fi să numim pe Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Jeni Acterian, Constantin Floru, Vasile Moisescu, George Murnu... Unul dintre aceştia, Mircea Eliade, va deveni asistent onorific la catedra lui Nae Ionescu.

„Nimeni n'a mijlocit mai bine între noi, cei tineri, şi învăţătură, între noi şi sensul românesc; între noi şi noi înşine. Inteligenţa sa nu era orgoliu: era treaptă. Inteligenţa care ar fi îndreptăţit cel mai absurd narcisism, - era numai supunere. Slujea.” (Constantin Noica)

Paralel carierei universitare, Nae Ionescu va exersa cu mare succes pe cea de publicist. Activitatea publicistică a lui Nae Ionescu se datorează şi ea, în bună măsură, lui C. Rădulescu-Motru. Cu ajutorul acestuia devine colaborator şi ulterior director la Noua Revistă Română (1910-1916). După război, va înfiinţa, la Bucureşti, Ideea Europeană (unde va coopta şi câţiva colaboratori de la Noua Revistă Română) și la conducerea căreia va fi C. Rădulescu-Motru, profesorul şi mentorul său. Din mai 1926 va începe să publice fecund la Cuvântul (proprietar din noiembrie 1928 şi director din iunie 1929), unde îşi va face cunoscute convingerile politice de dreapta, avântându-se în dispute politice ce se vor sfârşi deseori prin arestare şi detenţie.

În 1930 candidează la alegerile pentru Camera Deputaţilor din partea Uniunii Naţionale; va fi ales deputat de Brăila.

Alte publicaţii la care colaborează la fel de fecund: Studii filosofice, Roma, Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, Revista de filosofie, Buletinul Cărţii, Gândirea, Analele Brăilei, Λογος - Revue internationale de synthèse Chrétienne orthodoxe…

În 15 martie 1940 trece în eternitate; este înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

***

Nae Ionescu − personalitate controversată în perioada interbelică iar în cea postbelică omis sau penalizat pentru orientarea sa „existenţialist creştină, de natură ortodoxă” − rămâne una dintre cele mai interesante figuri culturale ale perioadei interbelice atât prin modul său original de a fi, catalogat drept extravagant de unii, în realitate de o sinceritate şi o simplitate cuceritoare pe care doar cei ce nu voiau nu o puteau recunoaşte, cât şi prin incisivitatea de temut a luărilor sale de poziţie în diversele chestiuni publice şi mai cu seamă în cele politice.

Alături de contribuţia sa la istoria filosofiei româneşti, Nae Ionescu ocupă un loc special în cultura română prin deosebita capacitate de a strânge în juru-i viitoare personalităţi şi de a le călăuzi, socratic, spre cunoaştere. Aşa se explică cum, în preajma profesorului s-au aflat mulţi tineri, viitoare personalităţi ale gândirii româneşti, unii cu un loc bine stabilit şi în cea europeană – este cazul lui Mircea Eliade şi a lui Emil Cioran.

Exemplaritarea lui Nae Ionescu în cultura românească interbelică vine şi din faptul că a preferat să se dedice total carierei de profesor, de publicist ori de conferenţiar, manifestând o reţinere „filosofică” faţă de publicarea scrierilor sale. Roza vânturilor este publicată în timpul vieţii sale (1937), însă la iniţiativa lui Mircea Eliade care o şi prefaţează. După dispariția sa, discipolii se vor îngriji de tipărirea, după notiţe, a cursurilor Profesorului.

Nae Ionescu se înscrie în galeria acelor personalităţi care poartă în sine interesele teoretice ale unei întregi epoci şi, fără să spargă ei înşişi barierele cunoaşterii, determină pe cei din preajmă să o facă.

 

OPERA. SELECŢIE

  • Roza vânturilor, Bucureşti, 1937, 1990; München, 1973; Chişinău, 1990
  • Istoria logicii. Al doilea curs, 1929-1930, Bucureşti, 1941
  • Metafizica, I. Teoria cunoştinţei metafizice, 1. Cunoaşterea imediată, Bucureşti, 1942; Paris, 1978
  • Logica, I. Logica generală. Ultimul curs, 1934-1935, Bucureşti, 1943; Paris, 1978
  • Istoria logicii. Al doilea curs, 1929-1930, Bucureşti, 1943; Paris, 1989
  • Metafizica, II. Teoria cunoştinţei metafizice. Cunoaşterea mediată. 1929-1930, Metafizica, Bucureşti, 1944
  • Îndreptar ortodox, Wiesbaden, 1957
  • Curs de metafizică. Teoria cunoştinţei metafizice. 1. Cunoaşterea imediată, 1928-1929. 2 Cunoaşterea mediată, 1929-1930, Bucureşti, 1991
  • Curs de logică, I. Logica generală. Ultimul curs, 1934-1935, Bucureşti, 1993
  • Prelegeri de filosofia religiei, Cluj, 1993
  • Neliniştea metafizică, Bucureşti, 1993
  • Grafologie. Scrisul şi omul, Bucureşti, 1994
  • Suferinţa rasei albe, Iaşi, 1994
  • Corespondenţă de dragoste (1911-1935), Bucureşti, 1997
  • Opere VII, Editura Istros, Muzeul Brăilei, 2002
  • Opere, III, Cursuri de logică, 1, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2010
  • Opere IV, Cursuri de logică, 2, Editura Istros a Muzeului Brăilei, 2011
  • Opere, IX, Publicistică 4, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2013
  • Opere, X, Publicistică, 5 (1 iunie 1928 - 29 martie 1929), Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2015

Elena Ilie, şef Secţia Memoriale

 

VASILE BĂNCILĂ

(1 ianuarie 1897– 10 iunie 1979)

„... cel mai fecund creator al generaţiei sale
(Nicolae Bagdasar)

Vasile Bancila

Filosof, eseist, pedagog, memorialist și epistolier, conferenţiar.

Născut la Brăila, în 1 ianuarie 1897, Vasile Băncilă petrece prima copilărie în casa bunicilor dinspre mamă, la Runcu - Popeşti, Râmnicu-Sărat, iar apoi în „spaţiul Bărăganului”, la Scorţaru-Nou.

Şcoala primară o face la Scorţaru-Nou iar la Brăila urmează, cu rezultate strălucite, cursurile Liceului „Nicolae Bălcescu” (1908-1916).

Participă ca voluntar la Primul Război Mondial; i se acordă gradul de sublocotenent în rezervă şi primeşte Medalia Victoria şi Furajera Ordinului Mihai Viteazul; în urma războiului rămâne cu o invaliditate permanentă a mâinii stângi, ceea ce nu împiedică mobilizarea sa, în 1942, pe frontul de la Tecuci.

Absolvă Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (are ca profesori pe Nae Ionescu, Ion Petrovici, C. Rădulescu-Motru, D. Gusti) şi îşi ia licenţa în filosofie cu magna cum laude (1922). Este bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses, Paris (1925-1927, 1929-1930).

Profesor prin vocaţie, din toamna anului 1923, este titular la Şcoala Normală de Băieţi din Brăila, la disciplinele filosofie şi logică, ulterior la Şcoala de Aplicație. Revizor şcolar pentru judeţele Brăila, Covurlui, Tecuci şi Bacău, din 1931 până în 1932. În Bucureşti este profesor la Liceul „Mihai Viteazul” (din 1931) şi la clasa Marelui Voievod Mihai unde predă filosofia (1937-1938). Revine apoi în învăţământul brăilean. În toamna anului 1941 se mută cu familia în Bucureşti.  Pentru merite deosebite în activitatea didactică, i se acordă în aprilie 1944, gradaţia de merit ca profesor secundar. 

Ca publicist, Vasile Băncilă debutează în 1924 la Ideea Europeană. Eseurile de aici ca şi cele de la Gândirea lui Nichifor Crainic − unde a avut o colaborare substanţială şi de durată, (1926-1938) −, îl înscriu definitiv în seria iluştrilor eseişti români. Este colaborator fecund şi la alte publicaţii importante interbelice: Almanahul şcoalei primare şi al familiei, Analele Brăilei, Calendarul, Cuvântul dăscălesc, Dreptatea, Ethnos, Farul nou, Gând românesc, Graiul satelor (Cahul), Însemnări sociologice, Fântâna darurilor, Foaia învă­ţătorului, Luceafărul literar şi artistic, Lumi­niţa, Omul nou, Plaiuri săcelene, Relief dunărean, Rânduiala, Revista de filosofie, Revista generală a învaţământului, Satul şi şcoala, Solidaritatea, Şcoala română, Viaţa literară, Vox studentium (Geneva), Universul literar...

În anii noii orânduiri, destinul lui Vasile Băncilă este ca a mai tuturor marilor oameni de cultură ai epocii. Pentru atitudinea sa creştină şi naţionalistă va fi închis de autorităţile comuniste, iar în 1948 este definitiv îndepărtat de la catedră şi are interdicţie în a publica.

Spre sfârşitul deceniului 6, reîncepe să publice, semnând cu pseudonimul B. Vasile (în Tribuna, Steaua, Secolul 20, Luceafărul) şi ţine conferinţe la radio pe teme de larg interes cultural.

La 10 iunie 1979, pleacă spre veşnicie. Odihneşte în cimitirul sfintei Mănăstiri Cernica.

***

Vasile Băncilă este unul dintre exponenţii de marcă ai generaţiei intelectualităţii româneşti interbelice. Cu puţine lucrări de anvergură publicate înainte de 1990, filosoful Vasile Băncilă a fost cunoscut îndeosebi prin activitatea publicistică şi numeroase conferinţe ce dezvăluie o sferă largă de interese şi preocupări care acoperă, în linii mari, întreaga problematică a filosofiei: metafizică, logică, psihologie, etică, estetică, sociologie, pedagogie, filosofia culturii, filosofia religiei. Semnificaţia sărbătorii, etnicul românesc, metafizica spaţiului şi cea a esenţei umane, sentimentul religios al omului se relevă astfel drept linii de forţă ale gândirii sale.

„Reontologizarea omului” a reprezentat pentru gândirea sa nu numai una dintre ideile fundamentale privitoare la dimensiunea ontologică şi transcendentală a omului, ci şi modelul uman spre concreteţea căruia şi-a dedicat opera şi propria existenţă: „Ceea ce trebuie este reîncadrarea omului în realitatea generală, în ontologice cercuri concentrice: societate, natură, transcendent. Omul modern e obligat să revină la izvoarele lui". De ce? Întrucât „Omul modern fără voia lui s-a superficializat” (Filosofia vârstelor).

La Vasile Băncilă, spaţiul Bărăganului şi matca câmpiei Brăilei reprezintă un domeniu major al reflecţiei filosofice, complementar spaţiului mioritic al lui Blaga şi cel care-i dă şansa unei interpretări originale a spaţiului românesc văzut în pluralitatea şi specificitatea sa. „Bărăganul nu e numai infinitul, el nu e nici stepa rusă, nici infinitul haotic de care s-au speriat elinii şi au ajuns să conceapă limitele (ca să nu dispere). Ci Bărăganul e o sinteză, oarecum transfigurată ori numai existentă, de infinit şi finit. Aici e valoarea Bărăganului.” (Spaţiul Bărăganului).

 

OPERA. SELECȚIE

  • Doctrina personalismului energetic a D-lui Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1928
  • C. Rădulescu-Motru, pedagog, în vol. Omagiu Profesorului C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, 1932
  • Literatură şi puritate, Cluj, 1934
  • Tragicul lui Pârvan şi tragicul modern, Brăila, 1937
  • Erocraţie şi pedagogie, Buzău, 1937
  • Lucian Blaga, energie românească, Cluj, 1938
  • Semnificaţia Ardealului, Bucureşti, 1944
  • Portrete şi semnificaţii, Bucureşti, 1987
  • Aforisme şi paraaforisme, Omul şi existenţa, vol. I-III, Timişoara, 1993, 1994, 1996
  • Iniţierea religioasă a copilului, Brăila, Editura Istros - Muzeul Brăilei, 1994, Bucureşti, 1996
  • Duhul sărbătorii, Bucureşti, 1996
  • Copilărie şi miracol brăilean, Brăila, Editura Istros - Muzeul Brăilei, 1996
  • Filosofia vârstelor, Bucureşti, 1997
  • C. Rădulescu-Motru, Constanţa, 1997
  • Semnificaţia Ardealului, Timişoara, 1997
  • Corespondenţa Vasile Băncilă - Basil Munteanu, Brăila, Editura Istros - Muzeul Brăilei, 1997
  • Religia iubirii şi Pestalozzi, Constanţa, 1998
  • Număr special Vasile Băncilă, Manuscriptum, XXIX, 3–4 (112–113), Bucureşti, 1998
  • Mici testamente, vol. I-II, Bucureşti,1999
  • Spaţiul Bărăganului, Brăila, Bucureşti, Editura Istros - Muzeul Brăilei şi Editura Muzeului  Literaturii Române, 2000  
  • Corespondenţa Vasile Băncilă - Lucian Blaga, Editura Istros - Muzeul Brăilei, Brăila şi Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2001
  • Artă şi cunoaştere (sistem de estetică), Brăila, Bucureşti, Editura Istros - Muzeul Brăilei, Brăila şi Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2002
  • Opere, vol. I-X, Editura Istros - Muzeul Brăilei, 2003, 2004, 2006, 2007, 2008, 2009, 2010, 2014, 2015
  • Opere, vol. XV-XVI, Editura Istros - Muzeul Brăilei, 2011, 2012.

Elena Ilie, şef Secţia Memoriale

 

ANTON DUMITRIU

(9 martie 1905 – 8 ianuarie 1992)

Atunci când studiem opera scrisă a lui Anton Dumitriu, constatăm nu numai o anumită continuitate a ideilor tratate ci şi un mesaj clar şi original care se desprinde din tot ceea ce ne-a lăsat. Trăind simultan pe două planuri - raţionalitatea gândirii ştiinţifice, în particular logica şi matematica –iar pe de altă parte trăirea conştientă a unor stări de excepţie, fulgurări intuitive,  Anton Dumitriu şi-a pus mereu aceleaşi întrebări  cărora le-a dat răspunsuri tot mai elaborate, mai complexe.”
(Edmond Nicolau, Document dactilografiat, aflat în colecţiile Muzeului Brăilei „Carol I” - Secţia Memoriale)

 

Anton Dumitriu


Logician de anvergură internaţională, filosof, eseist, profesor, publicist, conferenţiar; autor de lucrări fundamentale în aria preocupărilor sale.

S-a născut la Brăila, unde a urmat Şcoala Primară de Băieţi nr. 1, apoi Liceul „Nicolae Bălcescu” - secţia reală, pe care îl absolvă, în 1925. Dovedind reale înclinaţii către ştiinţele exacte, în special matematică, se va înscrie la Facultatea de Ştiinţe, Universitatea Bucureşti, fiind licenţiat în „Matematici” (1929). Aici are şansa de a avea ca profesori pe străluciţii matematicieni Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompei, Traian Lalescu, Octav Onicescu cu care va avea de-a lungul anilor colaborări fructuoase. În 1934, va ocupa postul de asistent la cursul de Geometrie descriptivă de la Şcoala Politehnică din Bucureşti.

Între 1929-1933, este profesor de matematică la Şcoala Normală de Băieţi din Brăila şi la liceele „Mihai Eminescu” şi „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti.

Urmează şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din acelaşi centru universitar (licenţa în 1930) şi susţine examenul de doctorat cu teza „Bazele filosofice ale ştiinţei” (1938), în faţa unei comisii de prestigiu: preşedintele comisiei - profesorul C. Rădulescu-Motru, raportor - profesorul P. P. Negulescu. Obţine menţiunea Summa cum laude. De acum începe cariera sa didactică universitară, mai întâi ca asistent al profesorului P. P. Negulescu (onorific la cursul Probleme noi în logică, apoi ca asistent plin la cursul de Logică nouă, Facultatea de Litere şi Filosofie Bucureşti). Aici predă şi logică matematică şi filosofia logicii, aşa cum îi indicase profesorul P. P. Negulescu, acestea fiind „primele cursuri propriu-zise de felul acesta din ţara noastră”, după propriile-i mărturisiri. Ascede la postul de conferenţiar şi apoi la cel de profesor titular al catedrei de Logică şi Istoria filosofiei vechi şi medievale (din 1944 până în 1948). 

Este deputat în Parlamentul României, între 1946-1948.

După 1948, este înlăturat de la catedră ca şi alţi mari profesori universitari şi închis în temniţele comuniste. Amintiri din această perioadă citim în Râsul, „Amintiri din locurile morţii” (revista Memoria, nr. 3, 1992).

A desfăşurat o activitate publicistică importantă, ce debuteză încă din anii de liceu: la Curierul de Brăila ţine cronica ştiinţifică şi colaborează la Ziarul Ştiinţelor Populare şi Călătoriilor, Bucureşti. Este iniţiator şi organizator al ciclului de conferinţe anuale „Ştiinţă şi cunoaştere”, ţinute la «Fundaţia Carol» și  publicate în revista universitară Caietele de Filosofie (1942-1947) al cărei director a fost. A condus redacţia săptămânalului cultural-politic Democraţia (1944-1946) şi a colaborat la mai multe publicaţii importante: Revista de filosofie, Revista Fundaţiilor Regale, Revista scriitorilor, Azi, Adevărul, Facla, Fapta, Timpul, Lumea românească, Dacia Nouă, Pământ românesc, Orizonturi, Acta Logica, Revue Roumaine des Sciences Sociales şi multe altele.

Marele logician român este acceptat de autorităţile vremii abia în 1964, când va primi postul de cercetător ştiinţific apoi de şef al Sectorului de Cercetare Logică Clasică la Centrul de Logică al Academiei Române (1964-1971).

Contribuţiile sale în domeniul cercetării fundamentale în logică şi filosofie au fost recunoscute unanim pe plan internaţional, profesorul Anton Dumitriu fiind o prezenţă onorantă pentru multe instituţii ştiinţifice din afara ţării: membru al Accademia Mediterranea del Dialogo din Roma, al Accademia Marchese din Ancona şi al Centro Superiore di Logica e Scienze Comparate din Bologna; membru corespondent la Société de Philosophie din Toulouse; profesor onorific la Faculté Libre de Philosophie Comparée din Paris (din 1972) şi la Istituto Superiore Europeo de Scienze Umane din Urbino (din 1969); a ţinut prelegeri şi a conferenţiat la universităţi din Germania, Italia, Franţa, Luxemburg; a participat la numeroase congrese de specialitate de la Amsterdam, Viena, Bucureşti, Hanovra; a publicat studii de logică şi filosofie în reviste internaţionale: Scientia (Milano), International Philosophical Quarterly (New York), Notre Dame Journal of Formal Logic (Notre Dame, S.U.A.), The Journal of History of Philosophy (Washington - San Diego), Il Dialogo (Urbino), International Logic Review (Bologna), Il Contributo (Roma), Cahiers de la Faculté de Philosophie Comparée (Paris) şi altele şi a făcut parte din consiliul ştiinţific al revistelor Il Contributo (Roma), Theoria (Geneva - San Sebastian) şi International Logic Review (Bologna).

Spirit enciclopedic, ce i-a permis o formidabilă deschidere spre universalitate, Anton Dumitriu este autorul unei opere impresionante din domeniul logicii, logicii matematice, istoriei logicii, filosofiei, istoriei culturii, matematicii. Opera sa numără 20 de cărţi între care Istoria logicii, cu varianta în engleză, a asigurat o largă circulaţie în Occident a sistemului ideatic a românului Anton Dumitriu şi aprecierea unanimă a contribuţiei sale la istoria logicii universale. De aceeaşi importanţă şi valoare în domeniu sunt şi cele circa 60 de de articole, studii şi eseuri, publicate în reviste româneşti şi străine. Pentru activitatea ştiinţifică şi opera sa de excepţie, savantul Anton Dumitriu a primit importante premii şi distincţii precum Premiul „Gheorghe  Asachi” al Academiei Române acordat cu titlul de Marele Premiu al Statului pentru Logica nouă (1941), Premiul „Vasile Conta” al Societăţii Gazeta Matematică acordat pentru întreaga activitate ştiinţifică (1947), Premiul „Vasile Conta” al Academia RSR pentru Soluţia paradoxelor logico-matematice (1968), Premiul Revistei „Saptămâna” (1981), Premiul „Bogdan Petriceicu Hasdeu” al Academiei RSR pentru Aletheia (1987), Premiul Revistei „Flacăra” (1984) „pentru o viaţă închinată ideii”, Premiul Revistei „Atheneu” (1985), Premiul de eseu (1990) al Uniunii Scriitorilor din România pentru Încercare asupra naturii realităţii umane. De asemenea, a primit Medalia 23 August (în 1969) fiind unul dintre semnatarii Memoriului profesorilor universitari prin care se cerea ieşirea României din război.

***

Logician de incontestabilă valoare, Anton Dumitriu s-a impus definitiv între marii gânditori ai lumii cu „History of Logic” (apărută la Editura „Abacus Press”, Tunbridge Wells, Kent, 1977) şi apreciată unanim de către specialişti, punctul comun al acestor aprecieri fiind acela că „Istoria” românului Anton Dumitriu reprezintă un „Opus Magnum” al ştiinţei logicii: Anton Dumitriu este autorul acelui Opus Magnum care este Istoria Logicii, operă unică în genul ei, care a umplut o gravă lacună în cultura internaţională. (Aldo Testa, profesor, Universitatea din Urbino).

Lucrarea este varianta în engleză a „Istoriei Logicii”, apărută în limba română în 1975 şi din care, la solicitarea editorilor a fost scoasă de autor partea privind istoria logicii în România, lăsându-i-se acestuia posibilitatea ca, în măsura în care considera necesar, să facă referiri la contribuţiile logicienilor români.

Apariţia lucrării, cu impact deosebit în mediile de specialitate, a determinat editura să scoată, după modelul oferit de logicianul român, publicaţia periodică „History and Philosophy of Logic” al cărei colectiv de conducere a reunit nume de mare prestigiu în domeniu, profesori de specialitate din Anglia, S.U.A., Canada.

 

OPERA

  • Valoarea metafizică a rațiunii, Bucureşti, 1933
  • Bazele filozofice ale ştiinţei, Bucureşti, 1938
  • Logica nouă, Bucureşti, 1940
  • Logica polivalentă, Bucureşti, 1943
  • Orient și Occident, Bucureşti, 1943
  • Paradoxele logice, Bucureşti, 1944
  • Curs de istoria logicii, București, 1947-1948
  • Soluția paradoxelor logico-matematice, Bucureşti, 1966
  • Mecanismul logic al matematicilor, Bucureşti, 1968
  • Istoria logicii, Bucureşti, 1969, 1975, 1993-1998
  • Theory and System, Edition Capelli, Bologna, 1970
  • Teoria logicii, București,1973
  • Philosophia mirabilis, Încercare aspra unei dimensiuni necunoscute a filosofiei greceşti, București, 1974
  • History of Logic, Edition Abacus Pres, Tunbridge Wells, Kent, 1977
  • Cartea întâlnirilor admirabile, București, 1981
  • Alétheia, Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Bucureşti, 1984
  • Eseuri, București, 1986
  • Culturi eleate și culturi heracleitice, Bucureşti, 1987
  • Homo universalis. Încercare asupra naturii realitǎții umane, Bucureşti, 1990
  • Retrospective, Bucureşti, 1991.

Elena Ilie, şef Secţia Memoriale

 

ANA ASLAN

(1 ianuarie 1897 - 19 mai 1988)

Fericirea este o stare a sufletului care nu durează; există numai momente de fericire. Când am vizitat mausoleul lui Hipocrate pe care grecii au înscris numele meu, eram foarte emoționată şi am scris în Cartea de Aur. Orice medic care intră aici ar trebui să se simtă mic. Mă simţeam cât o furnică. Da, acesta a fost un moment de fericire.
(Ana Aslan)

Ana Aslan


Medic, profesor universitar, om de ştiinţă, inventator, academician (1974).

S-a născut la 1 ianuarie 1897, în Brăila, pe strada C. Hepites nr. 1, casă în care a locuit şi Constantin C. Hepites. Viitoarea savantă urmează cursurile Institutului Liceal de Domnişoare „Romaşcanu” din oraş şi îşi susţine examenele la o instituţie şcolară de stat, Liceul Real „Nicolae Bălcescu”.

Absolventă a Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1915-1922), obţine doctoratul în medicină cu teza Cercetări asupra inervaţiei vasomotorii, susţinută, în 1924, sub îndrumarea profesorului Daniel Danielopol. Alături de acesta şi de neurologul Gheorghe Marinescu, figuri de excepţie ale medicinei şi cercetării româneşti, îşi va exercita profesiunea de medic şi de cercetător.

Are o carieră excepţională şi, în decursul vieţii, deţine mai multe funcţii: secretar al Academiei Române de Medicină (1947–1948); preşedinte al Societăţii de Ştiinţe Medicale din Timişoara (1947–1949); şefa secţiei pentru problemele vârstei a treia la Institutul de Endocrinologie (1949 – 1958); director şi director general al Institutului de Geriatrie din București (1952-1988); secretar (1956-1959) şi preşedinte al Societăţii Române de Gerontologie; consilier în Organizaţia Mondială a Sănătăţii, Kiev (1963); membră în Comisia Naţională Demografică a Consiliului de Stat al României; membră a  Academiei Române (din 1974).

Succesul în domeniul cercetării ştiinţifice se leagă indisolubil de inventarea a două medicamente ce au revoluţionat lumea ştiinţifică medicală - vitamina H3, Gerovitalul, în 1952, produs pe scară largă din 1958 şi brevetat în peste 30 de state şi Aslavitalul (împreună cu  farmacista E. Polovrăgeanu), în 1961 şi produs pe scară largă, din 1980 − produse geriatrice care au făcut-o celebră în întreaga lume.  Renumele său se datorează şi activităţii remarcabile pentru înfiinţarea, în 1952, a Institutului de Gerontologie: primul din lume de acest fel, devenit, în 1974, Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie propus, în 1964, de către preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, ca model de organizare a tuturor institutelor similare din lume. Aici, Ana Aslan va aplica cu rezultate deosebite miraculoasele tratamente descoperite, ce par a transpune în realitate mitul tinereţii fără bătrâneţe.

Spre acest tărâm al sănătăţii, vitalităţii şi tinereţii şi-au îndreptat speranţele mii de persoane şi s-au  tratat celebrităţi precum mareşalul Tito, generalii Charles de Gaulle, generalul Franco, Somerset Maugham, colonelul Gadaffi, Nikita Hruşciov, J.F. Kennedy, Indira Ghandi, Aristotel Onassis şi Jacqueline Kennedy, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, Claudia Cardinale, Kirk Douglas, Salvador Dali, Pablo Neruda, Miguel Angel Asturias, familia Nicolae şi Elena Ceauşescu…

Meritele sale în domeniul ştiinţific au fost recunoscute pe plan mondial, în multe ţări existând un adevărat cult pentru Ana Aslan: membră în Consiliul de Conducere al Asociaţiei Internaţionale de Gerontologie (din 1957); membră în Comitetul Ştiinţific al Societăţii pentru Cercetare în Domeniul Alimentaţiei şi Substanţelor Vitale, Germania (din 1957); membră în Comitetul Editorial pentru Cercetarea Reabilitării, Bonn, Germania (din 1959); membră a Uniunii Mondiale pentru Medicină Profilactică şi Igienă Socială (din 1960) şi preşedinte al acesteia (din 1970); membră în Comitetul Uniunii Medicale din Balcani - Secţiunea Română (începând cu 1963); membră a Asociaţiei Mondiale a Femeilor Medici (din 1963); membră de onoare a Societăţii Naţionale de Gerontologie din Chile (din 1966); membră a Academiei de Ştiinţe din New York (din 1968); membră a Centrului Internaţional pentru Gerontologie Socială, Franţa (din 1969); membră a Societăţii Femeilor Medici, Peru (din 1970); preşedinte de Onoare al celui de-al VI-lea Congres European al Asociaţiei Internaţionale de Gerontologie pentru Gerontologia Clinică, Berna, Elveţia (septembrie 1971); membră în Comitetul Administrativ al Centrului Internaţional pentru Gerontologie Socială, Franţa, 1975…

I s-au acordat titluri ştiinţifice şi numeroase distincţii şi medalii: Premiul internaţional şi medalia Leon Bernard, acordate de OMS, 1952;  Meritto della Republica, Commander Degree, Italia, 1969; Diploma de Profesor Extraordinar al Primului Curs Internaţional pentru Dezvoltare în Gerontologie și Geriatrie, Fuengirola, Spania, 1971; Medalia de Aur, Nicaragua, 1971; profesor Doctor Honoris Causa şi doctor emerit al Universităţii Braganza Paulista din Brazilia (1973); Cavaler al Ordinului „Les Palmes Academiques”, Franţa, 1974; Membru de Onoare al Asociaţiei pentru Cercetare în Psihoterapie şi Psihosociologie, Atena, 1974; Medalia „Pro Mundi Beneficio”, Academia Ştiinţelor Umane, Brazilia, 1975; Ordinul „De Orange Nassau”, Commandor Degree, Olanda, 1975 şi multe altele.

Este autoarea a peste 300 de articole şi studii ştiinţifice printre care, esenţiale prevenirii fenomenului de îmbătrânire şi tratamentului bolilor vârstei a treia, sunt: Novocaina - factor eutrofic și regenerativ în tratamentul preventiv şi curativ al batrâneţii, Tratament cu Gerovital H3 în îmbătrânire, Tehnica şi acţiunea tratamentului cu Gerovital H3. Precizări după 34 ani de folosire.

 

Elena Ilie, şef Secţia Memoriale

 

EDMOND NICOLAU

(3 iunie 1922 – 2 septembrie 1996)

 

…la sfârşitul acestui secol şi mileniu suntem martori ai unui proces similar celui care a precedat Renaşterea.
(Edmond Nicolau)

Edmond Nicolau

 

Profesor, inginer, cibernetician, om de ştiinţă, istoric al ştiinţei şi tehnicii, eseist.

S-a născut la Brăila, la 3 iunie 1922. După studiile liceale (secţia reală a Liceului „Nicolae Bălcescu”, bacalaureatul în 1940) în timpul cărora manifestă reale înclinaţii spre ştiinţele exacte şi îndeosebi spre electronică, urmează cursurile Institutului Politehnic Bucureşti, Facultatea de Mecanică şi Electricitate (specializarea: radiotelecomunicaţii; licenţa în 1945). Adept al cercetării interdisciplinare, urmează cursuri de filosofie la Universitatea Bucureşti (licenţa în 1954). Obţine titlul de doctor în ştiinţe tehnice, în 1968, cu lucrarea Sinteza sistemelor radiante şi pe cel de doctor docent în ştiinţe (1974).

Parcurge toate treptele în cariera didactică universitară, de la asistent (1948), la conferenţiar (1949) şi profesor universitar (1951). Este profesor titular al Facultăţii de Electrotehnică şi Electronică din cadrul Institutului Politehnic Bucureşti şi profesor asociat la alte instituţii de învăţământ cu profil tehnic. Profesor de excepţie, a format generaţii de specialişti, are meritul de a fi promotorul înfiinţării Facultăţii de Cibernetică la Academia de Studii Economice, fiind primul decan al acesteia; a fost şi primul director ştiinţific al Centrului de Calcul din ASE şi director de studii pentru electronică şi automatică al Asociaţiei Ştiinţifice a Inginerilor şi Tehnicienilor (ASIT). De altfel, alături de contribuţiile sale remarcabile în domeniul tehnicii, - aici cercetările şi studiile sale în domeniul antenelor, propagării undelor electromagnetice, măsurărilor în radiotehnică ş. a. − , un domeniu în care a adus contribuţii originale şi de maximă importanţă a fost cibernetica cu toate ramurile ei: tehnică, economică, biocibernetică. În acest ultim domeniu, în colaborare cu Constantin Bălăceanu Stolnici a desfăşurat o activitate de cercetare riguroasă, cu rezultate spectaculoase precum modele cibernetice ale sistemului nervos (neurocibernetică), cu aplicabilitate în medicină (cibernetica medicală) şi, prin extensie, în psihologie (lucrarea Conştienţa din punct de vedere cibernetic). În aceeaşi direcţie colaborează cu Alexandru Popovici, apoi cu Solomon Marcus şi Sorin Stati, rezultatele cercetărilor fiind repede remarcate de lumea ştiinţifică internaţională. Lucrările sunt publicate de edituri de prestigiu din domeniu în Franţa, SUA, Italia, Spania, Urss, Bulgaria… Este unul dintre fondatorii Societății Române de Rețele Neuronale. A făcut studii de bionică şi bioinginerie şi studii în domeniul inteligenţei artificiale (limbajele naturale).

Personalitatea sa de excepţie, valoarea cercetărilor sale, originalitatea soluţiilor, l-au impus în mediile ştiinţifice internaţionale, care s-au grăbit să-i recunoască meritele şi să fie onoraţi de prezenţa sa: a fost invitat să conferenţieze la universităţi de prestigiu din Achen, Laussane, Moscova, Durham, Paris, Ciudad de Mexico, Kiev, Strasbourg, Arrabida; a condus secţii la congrese internaţionale de cibernetică (Londra, Namur, Oxford, Patras, Amsterdam, Palma de Majorca, Viena etc.), a fost membru în comitetul de organizare al Congresului Internaţional de Cibernetică, Bucureşti, 1996 şi al Congresului Transdisciplinaritatea Actuală în Cibernetică şi Filozofie, Oradea, 1996; a condus organizaţii ştiinţifice internaţionale: director pentru educaţie la World Organisation for Systems and Cybernetics (WOSC); director tehnic internaţional la Institute des Hautes Syntheses (Nisa); vicepreşedinte la Academia de Cibernetică Odobleja (Lugano); membru în consiliul de administraţie al Association Internationale de Cybernetique (Namur); membru adjunct al Academiei Internaţionale a Oamenilor de Ştiinţă  (San Marino); a condus sau a colaborat la reviste internaţionale: Kybernetics, Revue international de sistemique, Robotica, Cybernetica;a primit distincţii şi premii importante: Diploma de onoare a ASIT, 1957; premiul «Vasile Conta» al Academiei RSR, 1974; Grand Prix, Institut de Hautes Synthéses, Nisa 1975; Certificat of Award Systems Rescordi Foundation, Canada, 1986; Diploma de Onoare a Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă…

Pe plan naţional, în 1992, a fost instituit Premiul Edmond Nicolau, ce se atribuie anual în cadrul Conferinţei Naţionale de Informatică Medicală, pentru cea mai bună lucrare de biofizica şi / sau biocibernetică.

Edmond Nicolau reprezintă, la cotele cele mai înalte ale performanţei, pe omul de ştiinţă,  investigând domenii diverse ale cunoaşterii ştiinţifice şi, în egală măsură, pe umanistul ce a abordat cu pasiune şi interes probleme ale cosmogoniei şi ale antropogeniei, filosofiei şi logicii, epistemologiei şi hermeneuticii, lingvisticii, esteticii şi religiei… Toţi cei ce l-au cunoscut au fost impresionaţi de inteligenţa sclipitoare, de cunoştinţele enciclopedice, de memoria formidabilă, de mobilitatea ideilor, de impecabilitatea prezenţei omului şi savantului Edmond Nicolau.

Edmond Nicolau este un autor de mare valoare ştiinţifică şi, în acelaşi timp, foarte prolific: autor, coautor sau coordonator a peste 70 de volume şi circa 500 de articole ştiinţifice, publicate în 16 ţări şi în nouă limbi... Activitatea sa l-a impus definitiv între marii savanţi ai lumii.

 

OPERA. SELECȚIE

  • Măsurări în radiotehnică, Bucureşti, 1956
  • Teoria informaţiei, Bucureşti, 1958, coautori S. Condrea, I. Constantinescu
  • Propagarea undelor electromagnetice, Bucureşti, 1960
  • Roboţii şi viaţa, Bucureşti, 1960
  • Cibernetica, Bucureşti, 1961, coautor: Ctin. Bălăceanu Stolnici
  • Mai repede ca gândul, Bucureşti, 1963
  • Introducere în cibernetică, Bucureşti, 1964; Moscova, 1967; Sofia, 1968
  • Introducere în lingvistica matematică, Bucureşti, 1966; Bologna, 1970; Barcelona, 1974; coautori: S. Marcus şi S. Stati
  • Elemente de neurocibernetică, 1967;  coautor: Ctin. Bălăceanu Stolnici
  • Sinteza elementelor radiante, Bucureşti, 1971
  • Les fondements cybernétiques de l'activité nerveuse, Paris, 1971; coautor: Ctin. Bălăceanu Stolnici 
  • Personalitatea umană - interpretare cibernetică, 1972 ; coautor: Ctin. Bălăceanu Stolnici
  • Omul între două infinituri, Bucureşti, 1972
  • Fundamentos de neuro- e psicocibernetica, Brazilia, 1974; coautori: Ctin. Bălăceanu Stolnici şi L. Hollands jr.
  • Om, maşină, cibernetică, Bucureşti, 1978
  • Căutând realul, Bucureşti, 1983
  • Adaptiv Arrays, Amsterdam, 1989; coautor: D. Zaharia

 

Elena Ilie, şef Secţia Memoriale

 

VALERIU DINU

(22 iulie 1905 – 2 aprilie 1997)

 

Valeriu Dinu

Personalitate remarcabilă a culturii româneşti, Valeriu Dinu a fost jurist, economist, profesor, ecologist şi, nu în ultimul rând, publicist, cu o pregătire obţinută în ani de studii universitare în ţară şi străinătate, pe nedrept cunoscut foarte puţin, chiar de brăileni.

S-a născut în comuna Cioara Doiceşti, actuala comună Bărăganu, din judeţul Brăila, în casa preotului Cosma Popescu, bunicul său, a absolvit clasele primare la Şcoala nr. 6, Brăila, în 1916, pregătirea ulterioară finalizând-o cu obţinerea diplomei de bacalaureat (1924), la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Va urma, în paralel, Facultatea de Drept la Universitatea Bucureşti şi Facultatea de Silvicultură la Politehnica Bucureşti, obţinând diploma de licenţiat în drept, în 1928, iar în silvicultură, în 1929.

Îşi va continua studiile, în perioada 1931 - 1932, la Universitatea din München, obţinând titlul de doctor în ştiinţe economice şi financiare, cu teza „Economia agrară a României sub povara crizelor”, lucrare premiată de Academia Română. În 1933, Valeriu Dinu obţinea un al doilea titlu de doctor, de data aceasta la Giessen, în Germania, cu teza în domeniul politicii forestiere intitulată „Der rumanische – Wald Stellung und Bedeutung im der Volkswirtschaft”( „Pădurea românească – Poziţia şi importanţa ei în cadrul economiei naţionale”), sub coordonarea profesorului G. Reinhold. În anul 1938 a devenit membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România.

Activitatea profesională a desfăşurat-o atât în perioada interbelică, dar şi ulterior, în anii comunismului, fiind inginer la Oficiul de Studii al Casei Pădurilor (1929), asistent (1934 - 1941), conferenţiar, şef la catedra de Drept şi legislaţie silvică de la Facultatea de Silvicultură a Politehnicii Bucureşti (1941 - 1945), conferenţiar la Institutul de Exploatare şi Prelucrarea Lemnului, Bucureşti (1945 - 1951).

 În martie 1951, a fost îndepărtat din învăţământ, fiind obligat să ocupe funcţii inferioare pregătirii sale, dar care să-i asigure totuşi posibilitatea de a-şi întreţine familia. A fost inginer specialist în Direcţia Generală a Teritoriului din Ministerul Agriculturii şi Silviculturii (1951 - 1956), cercetător principal hidrotehnic în Consiliul de Stat al Apelor şi expert tehnic pentru probleme de economie şi hidrologie din Sectorul de Sistematizări Teritoriale, din Ministerul Construcţiilor şi ulterior din alte instituţii de profil (1951 - 1961).

Cu o pregătire polivalentă şi o cultură solidă, Valeriu Dinu avea să participe, în anii studenţiei, la conferinţele publice pe care le susţineau personalităţi remarcabile ale vremii: Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, Tudor Vianu, I. Petrovici, M. Dragomirescu, Simion Mehedinţi, precum şi la cursul de istorie a artei pe care îl ţinea profesorul Alexandru Tzigara Samurcaş, în amfiteatrul Fundaţiei Regale „Carol I“.

Pasionat de literatură, îl va studia pe Tudor Arghezi, participând frecvent la întâlnirile de la Mărţişor. De altfel, debutul său literar este legat de revista Bilete de papagal (3 sept. 1928), cu proză poetică. Va publica articole de specialitate, în Revista pădurilor (articolul de debut intitulat Polonia forestieră), în ziarul Epoca (1930), în revista economică Excelsior. În anul 1933, a înfiinţat revista Viaţa forestieră, împreună cu dr. ing. Constantin D. Chiriţă şi cu ing. I. Popescu – Zeletin, unde va colabora până în 1940, iar în 1937 publică lucrarea Cartea Pădurarului (tipărită în 5.000 de exemplare).

Activitatea ştiinţifică şi publicistică este laborioasă, este autor a peste o sută de lucrări ştiinţifice şi a 18 volume, printre care amintim: Aspecte din economia internaţională în epoca crizei şi a adaptării la criză (1928 – 1934), apărută în 1935; Politica naţională. Doctrina modernă şi realizările epocii 1918 - 1939, în 1939; Elemente de politică şi de administraţie forestieră, în 1939; Curs de drept şi legislaţie silvică, 1947; Pădurea – Apa - Mediul înconjurător, 1974 şi Mediul înconjurător în viaţa omenirii contemporane,  1979 – lucrări de pionierat pentru preocupările ecologiste din România.

Preocuparea sa pentru patrimoniul silvic a dat roade şi în domeniul literar, fiind autorul volumelor Ipostaze ale pădurii în lirica românească (1984) şi Pădurea în lirica românească (1989).

Graţie lui Valeriu Dinu, au fost publicate câteva lucrări cu caracter memorialistic, cu aport la istoriografia românească, semnate de Mihail Manoilescu: Dictatul de la Viena, Memorii iulie – august 1940, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991; Memorii I şi II, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993; Tragica predestinare a geniului moldovenesc, Ed. Moldova, Iaşi, 1993, ediţii de a căror apariţie s-a îngrijit.

Dintre distincţiile primite, de-a lungul timpului, amintim Marele Premiu al Statului Gheorghe Lazăr”, 1936 şi Premiul Demetrescu – Vergu, 1940, conferite de Academia Română, decoraţia Coroana României, 1934 şi 1935, Meritul industrial cls. I, 1936, Cavaler al Ordinului Odrodzenia Polski“, 1936, Coroana României cu panglica de Virtute Militară, 1942, Steaua României, în 1944 şi în 1964 Steaua Republicii Populare Române, cl. IV, „pentru fapte de arme săvârşite împotriva Germaniei fasciste“. În 1995, municipalitatea brăileană i-a decernat titlul de Cetăţean de onoare.           

Cercetările memorialistice, din ultimii ani, s-au îndreptat mai mult către membrii distinsei familii din care a făcut parte Valeriu Dinu. Soţia sa, Natalia Manoilescu – Dinu, fiica distinsului economist român, Mihail Manoilescu, mort în închisoarea de la Sighet, care şi-a publicat, după revoluţie, memoriile sale, fiica sa, Anca, soţia istoricului Dinu Giurescu, precum şi Mihai Dinu, lingvist şi cercetător, căruia regimul totalitar i-a refuzat accederea la o carieră potrivită studiilor şi vocaţiei sale academice.

Valeriu Dinu reprezintă un apel la memoria culturală românească şi merită toată atenţia şi preocuparea privind viaţa şi activitatea sa.

Geta Şerbănescu, muzeograf

 

CENTRUL MEMORIAL „NAE IONESCU, VASILE BĂNCILĂ, ANTON DUMITRU,  ANA ASLAN, EDMOND NICOLAU, VALERIU DINU”

În noua formulă, Centrul Memorial al personalităţilor Brăilei reconstituie, cu piese originale, interioare ce redau atmosfera de lucru a personalităţilor reprezentate. Piesele fondurilor memoriale, prin valoarea apartenenţei lor cât şi prin faptul că acoperă domenii diverse ale piesei de muzeu - de la carte, document, fotografie, corespondenţă, piese de mobilier, artă plastică şi decorativă, textile, obiecte cu caracter ştiinţific şi tehnic, piese din domeniul medalisticii şi numismaticii până la obiecte cu caracter personal, se recomandă tuturor categoriilor de vizitatori.

 

Sălile Nae Ionescu şi Ana Aslan se bucură de piese de mobilier, artă plastică şi artă decorativă cu mare impact la public, ca de exemplu lada de valori, datată 1759, ce a aparţinut lui Nae Ionescu ori garnitura de salon, de secol XIX, având ca decor intarsii de metal şi sidef, a Anei Aslan, covoare tip brocard, de secol XIX, din ateliere europene occidentale, ori portretul lui Nae Ionescu semnat de  Lascăr Vorel.

Sălile Vasile Băncilă, Anton Dumitriu, Edmond Nicolau impresionează, mai cu seamă, prin bibliotecile personale ce reunesc tipărituri, din diverse domenii, în marea lor majoritate cărţi cu valoare bibliofilă - cărţi cu dedicaţii, cu ex-librisuri, cu însemnări ale posesorilor, cu ilustraţie semnată de artişti recunoscuţi în domeniu. Între piesele expoziției Valeriu Dinu se remarcă diplomele și brevetele, semn al recunoașterii activității științifice, ori piese importante pentru domeniile pe care le reprezintă, precum radioul marca „Blaupunkt” (Germania; 1940 -1941) și impresionanta călimară din bronz (prima jumătate a secolului al XX-lea).

Elena Ilie, şef Secţia Memoriale

 

Te pot interesa

Galerie foto

Mss. „Pedagogia ironiei”, Vasile Băncilă; 1921-1940. Fond memorial Vasile Băncilă

Mss. „Schopenhauer”, Vasile Băncilă; 1921-1922. Fond memorial Vasile Băncilă

Trusă de birou. Inscripția: „ IN AMINTIREA ANULUI 1931-1932 / GALAŢI”. Fond memorial Vasile Băncilă

„Buchet de gladiole”; autor Silvia Panaitescu; 1960 (?). Fond memorial Vasile Băncilă

Portret Margareta Elena Ionescu; autor Magda Iorga; 2/2 sec. XX. Fond memorial Nae Ionescu

Casetă de valori. Inscripție: „AИO 1759”. Fond memorial Nae Ionescu

Călimară; Minghetti, Bologna; 1920-1930. Fond memorial Nae Ionescu

PORTRAIT DE MELLE ASLAN” / autor D. Theodorides; 1902-1904. Inscripție: „D. THEODORIDES/ PORTRAIT DE MELLE ASLAN”. Fond memorial Ana Aslan

Piese din cositor: căni cu capac, casetă. Atelier Central European. Fond memorial Ana Aslan

„Rosenkavalier”. Augarten / Wien / Austria; cca. 1960. Autor: prof. Albin Dobrich. Fond memorial Ana Aslan

Mașina de scris portabilă „Consul”; model 231; Cehoslovacia; anii '60. Fond memorial Edmond Nicolau

Manuscris și ochelarii lui Edmond Nicolau. Fond memorial Edmond Nicolau

Fond memorial Valeriu Dinu

Radio „Blaupunkt”; anii '30. Fond memorial Valeriu Dinu

Birou. Piesă realizată după un proiect al lui Anton Dumitriu. Atelier românesc. Datare : 2/2 sec. XX. Fond memorial Anton Dumitriu

Birou. Piesă realizată după un proiect al lui Anton Dumitriu. Atelier românesc. Datare : 2/2 sec. XX. Fond memorial Anton Dumitriu

„La Grande Encyclopedie, Inventaire raisonné des sciences, des letters et des arts par une société de savants et de gens de lettres”, sub direcţia lui M. Berthelot & H.Derenbourg, 31 volume, editori: H. Lamirault & Cie, Paris, 1885-1902. Aici, vol I, Filă de titlu. Fond memorial Anton Dumitriu

„La Grande Encyclopedie, Inventaire raisonné des sciences, des letters et des arts par une société de savants et de gens de lettres”, sub direcţia lui M. Berthelot & H.Derenbourg, 31 volume, editori: H. Lamirault & Cie, Paris, 1885-1902. Fond memorial Anton Dumitriu

„La Grande Encyclopedie, Inventaire raisonné des sciences, des letters et des arts par une société de savants et de gens de lettres”, sub direcţia lui M. Berthelot & H.Derenbourg, 31 volume, editori: H. Lamirault & Cie, Paris, 1885-1902. Fond memorial Anton Dumitriu

Zaharia Stancu, „Albe poeme”, Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol II », Bucureşti, 1937. Dedicație: „Lui Anton Dumitriu / admirația și iubirea lui / Zaharia Stancu / 23 Nov. 937". Fond memorial Anton Dumitriu

Camil Petrescu, „Teze şi antiteze”, vol. I, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1936. Dedicație: „Domnului / Anton Dumitriu / cu sentimentul unei / desăvârșite cunoașteri / în zilele bune ca și / în zilele rele / Camil Petrescu / 19 septembrie". Fond memorial Anton Dumitriu

Edmond Nicolau, „Căutând realul", Editura Albatros, București, 1983. Dedicație: „Distinsului Prof. și logician / Anton Dumitriu / cu deosebită prețuire din / partea unui vechi admirator și concetățean. / Edmond Nicolau / Buc. 23.06. 83. Fond memorial Anton Dumitriu

Lucian Boz, „MASCA LUI EMINESCU” urmată de „EMINESCU – Încercare critică” și încheiată de „CRITICA LITERARĂ DESPRE ESEUL MEU”. Cu un portret al autorului de Marcel Iancu. Editura autorului, Sydney,1979. Dedicație: „Distinsului meu prieten, / Prof. Anton Dumitriu / această carte, apărută cu o / întârziere de jumătate de veac. / Lucian Boz / Sydney, Februarie 1979". Fond memorial Anton Dumitriu

Lucian Boz, „MASCA LUI EMINESCU” urmată de „EMINESCU – Încercare critică” și încheiată de „CRITICA LITERARĂ DESPRE ESEUL MEU”. Cu un portret al autorului de Marcel Iancu. Editura autorului, Sydney,1979. Dedicație: „Distinsului meu prieten, / Prof. Anton Dumitriu / această carte, apărută cu o / întârziere de jumătate de veac. / Lucian Boz / Sydney, Februarie 1979". Fond memorial Anton Dumitriu

Google Analytics Alternative