Muzeul Brailei

Ultima întâlnire „Aer. Apă. Artă.” din acest an aduce în atenţie opera pictoriţei şi graficienei Mimi Şaraga Maxy (1923 – 2006). Evenimentul va avea loc 28 noiembrie 2015, ora 11.30, la Muzeul Brăilei "Carol I" - Centrul Cultural "Nicăpetre" (str. Belvedere nr. 1).


Totul – circumstanţele speciale în care s-a format şi a debutat, alcătuirea firii ei, avantajele şi dezavantajele pe care statutul ei social i le-au adus (a fost soţia lui Max Herman Maxy, diriguitor al artelor sub regimul comunist şi apropiat al nomenclaturii) –, totul a contribuit, încă de la început, să singularizeze traseul acestei artiste şi să facă din cariera ei un „caz” (mai) greu asimilabil cursului principal al dezvoltării artei româneşti de după 1945. Comparativ vorbind, Mimi Şaraga Maxy a avut, în fiecare etapă a activităţii ei, o poziţie particulară, contrastantă, un fel de a se situa în rândul celor puţini.
La începutul anilor '50, când angajamentul politic – cvasi-unanim, de altfel, chiar dacă ipocrit – al artiştilor se traducea arareori în realizare formală, rămânând mai degrabă la un nivel declarativ, Mimi Şaraga Maxy s-a numărat printre foarte puţinii artişti care au făcut, din convingere şi cu entuziasm, pictură realist socialistă autentică în spirit şi în formă, lipsită aproape de orice cosmetizare modernistă, reuşind chiar să dea o operă canonică a realismului socialist românesc.
După consumarea, rapidă şi intensă, a episodului realist socialist şi în timp ce lumea artistică autohtonă începea, după ce rezistase iniţial, să se lase pătrunsă şi modelată de poncifurile şi aşteptările regimului, pentru Mimi Şaraga Maxy a urmat dezmeticirea. Anii '60 au însemnat, în cariera ei, o încercare de recuperare a experienţelor moderniste post-belice: ale lui Picasso întâi, ulterior ale expresionismului abstract. Această încercare vădită de sincronizare s-a petrecut într-un context local mai degrabă conservator, de multe ori folclorizant, în care eforturile recuperatoare erau, nu fără participarea abilă şi interesată a Partidului, orientate aproape exclusiv către tradiţie.
Mai târziu, în anii '70 şi '80, perioada în care terminologia de sorginte structuralistă, metaforele cibernetice, scientismul şi (atât cât o îngăduiau condiţiile) tehnologismul dominau discursul artistic românesc, Mimi Şaraga Maxy alege să facă o artă foarte personală, cu îndârjire subiectivă, necomplezentă, liberă de ideologie, evoluând către un expresionism sui generis, greu încadrabil.
Mereu în contratimp cu atitudinile şi practicile dominante ale mediului în care a evoluat, Mimi Şaraga Maxy se înfăţişează, spuneam, ca un „caz” – mai mult, un caz curios, „ciudat”, pentru că, deşi aflată în imediata proximitate a aparatului politic, a fost, totuşi, consecvent după 1960, marginalizată şi privită cu reticenţă. După 1982, anul în care părăseşte definitiv România, lucrările ei dispar complet din circuitul public. Opera ei a fost şi rămâne, deocamdată, puţin cunoscută, puţin expusă şi încă şi mai puţin comentată.
Ceea ce contribuie la „ciudăţenia” şi deci şi la interesul cazului ei e aceea că, deşi situată în afara mizelor care au animat scena artistică autohtonă în comunism, opera lui Mimi Şaraga Maxy constituie, totuşi – cel puţin pe un segment al ei – una dintre puţinele punţi de legătură cu mişcarea de avangardă europeană (interbelică românească şi post-belică occidentală) şi prin aceasta poate oferi, desigur fragmentar şi imperfect, o idee asupra modului în care arta românească de după război ar fi putut să evolueze în condiţii de mai mică servitute.