Evenimente
ANIMALE DE PRADĂ
În perioada ianuarie-februarie 2008, Secţia de Ştiinţe ale Naturii din Parcul Monument a găzduit foto-expoziţia cu tema ANIMALE DE PRADĂ. Publicul vizitator a avut ocazia de a face o incursiune în universul atât de captivant al lumii vii şi de a cunoaşte animalele de pradă de la organisme microscopice până la coloşii mărilor şi oceanelor sau cei tereştri.
În lumea animală prădătorismul este foarte larg răspândit în toate mediile de viaţă (terestru, acvatic, aerian, subteran). În ceea ce priveşte grupele sistematice din care fac parte prădătorii, ei pot fi întâlniţi în majoritatea acestor grupe, de la cele mai simple şi până la cele mai evoluate. Protozoarele, insectele, cefalopodele etc. dintre nevertebrate şi practic toate clasele de vertebrate oferă numeroase asemenea exemple.
În natură, relaţia dintre prădător şi pradă este complexă şi nu întotdeauna evidentă. În mod cert lupii prădează elanii, dar ei tind să prădeze animalele slăbite sau vulnerabile.
Relaţia trofică dintre prădător şi pradă a fost un factor important în evoluţia ambelor categorii. Mănâncă, dar să nu fii mâncat! Orice animal trebuie să rezolve, în fiecare moment al existenţei sale, o problemă fundamentală – supravieţuirea. Atât prădătorii cât şi prada şi-au dezvoltat diferite adaptări şi strategii în acest sens.
Astfel, la unele animale camuflajul este un important mijloc de apărare.
Multe animale adoptă o haină albă pe timpul iernii, cum ar fi: iepurii zăpezilor, cocoşii de munte. Din nefericire evoluţia i-a înzestrat şi pe mulţi prădători cu haine albe, cum ar fi vulpea polară. Ursul polar, realizând că nasul său negru l-ar putea da de gol, îşi acoperă isteţ botul cu o labă când vânează. Dar hainele albe protejează împotriva frigului. Numeroase pungi de aer umplu firele de păr sau penele. Aceste fibre goale sunt extrem de uşoare şi oferă o mai bună izolare de frig decât ar oferi cele colorate.
Pentru animalele din alte regiuni este nevoie de un camuflaj mult mai colorat. Un număr mare de reptile şi de amfibieni, în special cameleonii, îşi pot schimba culoarea extrem de repede pentru a se contopi cu mediul înconjurător.
Prădătorismul are implicaţii deosebit de complexe la nivelul tuturor celorlalte populaţii din biotopul respectiv, de pe oricare nivel trofic s-ar afla. Aceasta deoarece acţiunea prădătorilor duce pe de o parte la fluctuaţii numerice în rândul organismelor de pradă (ex. erbivore), care antrenează modificări ale învelişului vegetal. Pe de altă parte, unii prădători (de gradul I) constituie la rândul lor pradă pentru alţi prădători (de gradul II). Astfel, focile şi morsele sunt mamifere carnivore acvatice care se hrănesc în principal cu peşti, precum şi ci diferite nevertebrate: moluşte, crustacee etc. Totodată, ele formează prada preferată a ursului polar, fiind consumate şi de unii delfini (ex. balena ucigaşă).
Prin aceste multiple relaţii trofice, echilibrul în natură este stabilit şi continuu, distrugerea lui având loc atunci când intervine omul. De aceea, orice intervenţie a omului în natură trebuie bine chibzuită, iar consecinţele trebuie calculate.
În lumea animală prădătorismul este foarte larg răspândit în toate mediile de viaţă (terestru, acvatic, aerian, subteran). În ceea ce priveşte grupele sistematice din care fac parte prădătorii, ei pot fi întâlniţi în majoritatea acestor grupe, de la cele mai simple şi până la cele mai evoluate. Protozoarele, insectele, cefalopodele etc. dintre nevertebrate şi practic toate clasele de vertebrate oferă numeroase asemenea exemple.
În natură, relaţia dintre prădător şi pradă este complexă şi nu întotdeauna evidentă. În mod cert lupii prădează elanii, dar ei tind să prădeze animalele slăbite sau vulnerabile.
Relaţia trofică dintre prădător şi pradă a fost un factor important în evoluţia ambelor categorii. Mănâncă, dar să nu fii mâncat! Orice animal trebuie să rezolve, în fiecare moment al existenţei sale, o problemă fundamentală – supravieţuirea. Atât prădătorii cât şi prada şi-au dezvoltat diferite adaptări şi strategii în acest sens.
Astfel, la unele animale camuflajul este un important mijloc de apărare.
Multe animale adoptă o haină albă pe timpul iernii, cum ar fi: iepurii zăpezilor, cocoşii de munte. Din nefericire evoluţia i-a înzestrat şi pe mulţi prădători cu haine albe, cum ar fi vulpea polară. Ursul polar, realizând că nasul său negru l-ar putea da de gol, îşi acoperă isteţ botul cu o labă când vânează. Dar hainele albe protejează împotriva frigului. Numeroase pungi de aer umplu firele de păr sau penele. Aceste fibre goale sunt extrem de uşoare şi oferă o mai bună izolare de frig decât ar oferi cele colorate.
Pentru animalele din alte regiuni este nevoie de un camuflaj mult mai colorat. Un număr mare de reptile şi de amfibieni, în special cameleonii, îşi pot schimba culoarea extrem de repede pentru a se contopi cu mediul înconjurător.
Prădătorismul are implicaţii deosebit de complexe la nivelul tuturor celorlalte populaţii din biotopul respectiv, de pe oricare nivel trofic s-ar afla. Aceasta deoarece acţiunea prădătorilor duce pe de o parte la fluctuaţii numerice în rândul organismelor de pradă (ex. erbivore), care antrenează modificări ale învelişului vegetal. Pe de altă parte, unii prădători (de gradul I) constituie la rândul lor pradă pentru alţi prădători (de gradul II). Astfel, focile şi morsele sunt mamifere carnivore acvatice care se hrănesc în principal cu peşti, precum şi ci diferite nevertebrate: moluşte, crustacee etc. Totodată, ele formează prada preferată a ursului polar, fiind consumate şi de unii delfini (ex. balena ucigaşă).
Prin aceste multiple relaţii trofice, echilibrul în natură este stabilit şi continuu, distrugerea lui având loc atunci când intervine omul. De aceea, orice intervenţie a omului în natură trebuie bine chibzuită, iar consecinţele trebuie calculate.
Te pot interesa
