Muzeul Brailei

Foto-expoziţia: „Plante tinctoriale” este deschisă în perioada iulie-septembrie 2022, la Muzeul Brăilei „Carol I” - Secţia Ştiinţele Naturii.
Prin intermediul acestei foto-expoziții vom încerca să arătăm importanţa şi utilizarea plantelor colorante în vopsitoria populară. O atenţie deosebită a fost acordată și surselor de coloranţi naturali vegetali, precum şi modalităţilor tradiţionale de extragere a esenţelor tinctoriale şi de aplicare a culorii asupra diferitelor tipuri de fibre naturale.
În flora României se întâlnesc foarte multe plante tinctoriale. Aceste plante conţin substanţe colorante şi se folosesc pentru vopsitul fibrelor textile, postavurilor, ţesăturilor sau pentru colorarea unor alimente şi băuturi. 
Pe vremuri, exista atât în cadrul gospodăriei, cât şi în afara ei, o succesiune ciclică a activităţilor gospodăreşti de sărbătoare şi ceremoniale, dictate de alternanța anotimpurilor, a datinilor şi obiceiurilor. Printre aceste activităţi se înscria şi meşteşugul vopsitului cu buruieni/plante tinctoriale al fibrelor textile de origine naturală, care presupunea un adevărat ritual.
Astfel, trebuia respectată succesiunea calendaristică a etapelor de evoluţie biologică a plantelor pentru a le recolta la timpul optim (la Armindeni, la Sânziene, la Sf. Ilie, la Sfântă Mărie), cunoscându-se cu exactitate perioada din an când planta are calităţile tinctoriale cele mai bune. Momentul recoltării nu era ales la întâmplare, respectându-se ora culesului, ziua, anotimpul, condiţiile climatice etc. Foarte important este și felul, respectiv, condiţiile de uscare a plantelor (la umbră, la soare, în încăperi aerisite etc.) în straturi subţiri pe hârtie curată, pânză, scânduri, mărunţite sau netăiate până la uscare, apoi puse în trăistuţe de pânză.
Pentru colorarea fibrelor naturale s-au folosit numai frunze, flori, fructe, rădăcini, scoarţă de pe tulpini sau de pe ramuri, sau s-a folosit planta întreagă. Dintre plantele tinctoriale, cum sunt: arinul, afinul, bozul, laptele-câinelui sau aliorul, arţarul, socul, ceapa, cornul, drobiţa, sovârvul, scumpia, lemnul-câinesc, măceşul, mărul, mesteacănul, nucul, păpădia, prunul, răchita, salcia, stejarul, teiul, urzica, gutuiul, şi multe alte specii, cele mai folosite se pare că au fost: drobiţa, sovârvul, arinul, pădureţul acru. Acestea au fost cele mai întrebuinţate, pentru că din combinaţia lor, se scot cele mai multe nuanţe de culori. 
Unele reţete includ şi părţi de plante de cultură, care nu se folosesc în scopuri alimentare, ca de exemplu: coaja verde de nucă, frunzele de nuc, scoarţa de măr, cojile de ceapă ş.a.
Coloranţii naturali din plante se fixează de obicei pe fibra textilă prin intermediul unor substanţe auxiliare numite mordanţi (de origine naturală sau minerală). 
Sunt cunoscute mai multe variante de obţinere a vopselei, unele simple, altele mai elaborate. Pe departe, cea mai răspândită metodă este prin fierberea plantelor în apă (moale) sau într-o soluţie de apă cu borş umplut, zer, zeamă de varză acră, leşie de cenuşă, sare de bucătărie sau usucul (prima apă de la spălatul lânii) care au rol de mordanţi naturali. Dintre mordanţii minerali care ajută la „împietrirea”, la fixarea culorilor, cei mai des utilizaţi sunt calaicanul (suflatul feros cristalizat), piatra vânătă (sulfatul de cupru) şi piatra acră.
„Macerarea” este o altă modalitate de extragere a colorantului din plantă, când planta mărunţită se introduce în apa rece şi un mordant şi se ţine atâtea zile până se eliberează colorantul, iar soluţia se strecoară, în ea punându-se lâna la vopsit.
Flora ţării noastre oferă o mare bogăţie de plante cu proprietăţi tinctoriale. Majoritatea acestor plante, folosite pentru vopsit, fac parte din flora spontană. 
Vopsitoria populară românească a beneficiat de multe posibilităţi pe care i le oferea natura şi pe care spiritul iscoditor al omului le-a descoperit. Odată însă cu apariţia coloranţilor sintetici, aceste procedee au fost tot mai mult înlocuite cu noile tehnici şi cu noile produse.
***
Coordonator: dr. Onea Nicolae, şef Secţia Ştiinţele Naturii. 
Au colaborat: Georgiana Papurică, muzeograf; Elena Buzea, referent și Lalu Cristian, conservator - Secţia Ştiinţele Naturii.