Muzeul Brailei

 Alina-Ruxandra Mircea, Șef al Secției Artă, a participat joi, 29 iunie 2023, la cel de-al XI-lea Simpozion „Petre Oprea” de istoria artei românești, cu o comunicare intitulată „UN CAZ CIUDAT DE MARGINALITATE: MIMI ȘARAGA MAXY”. Evenimentul a fost organizat de Clubul România-UNESCO, Federația Română a Asociațiilor și Cluburilor pentru UNESCO și Societatea Colecționarilor de Artă din România. Instituția gazdă a fost, și anul acesta, Muzeul de Artă Vasile Grigore - pictor şi colecţionar, una dintre oazele de frumusețe ale Bucureștiului.
* Mereu în contratimp cu atitudinile şi practicile dominante ale mediului în care a evoluat, Mimi Şaraga Maxy (1923 - 2006) se înfăţişează ca un „caz” – mai mult, un caz curios, „ciudat”, pentru că, deşi aflată în imediata proximitate a aparatului politic, a fost, totuşi, consecvent după 1960, marginalizată şi privită cu reticenţă. Anii '60 au însemnat, în cariera ei, o încercare de recuperare a experienţelor moderniste post-belice: ale lui Picasso întâi, ulterior ale expresionismului abstract. Această încercare vădită de sincronizare s-a petrecut într-un context local mai degrabă conservator, de multe ori folclorizant, în care eforturile recuperatoare erau, nu fără participarea abilă şi interesată a Partidului, orientate aproape exclusiv către tradiţie. Mai târziu, în anii '70 şi '80, perioada în care terminologia de sorginte structuralistă, metaforele cibernetice, scientismul şi (atât cât o îngăduiau condiţiile) tehnologismul dominau discursul artistic românesc, Mimi Şaraga Maxy alege să facă o artă foarte personală, cu îndârjire subiectivă, necomplezentă, evoluând către un expresionism sui generis, greu încadrabil. După 1982, anul în care părăseşte definitiv România, lucrările ei dispar complet din circuitul public. Opera ei a fost şi rămâne, deocamdată, puţin cunoscută, puţin expusă şi încă şi mai puţin comentată. Ceea ce contribuie la „ciudăţenia” şi deci şi la interesul cazului ei e aceea că, deşi situată în afara mizelor care au animat scena artistică autohtonă în comunism, opera lui Mimi Şaraga Maxy constituie, totuşi – cel puţin pe un segment al ei – una dintre puţinele punţi de legătură cu mişcarea de avangardă europeană (interbelică românească şi post-belică occidentală) şi prin aceasta poate oferi, desigur fragmentar şi imperfect, o idee asupra modului în care arta românească de după război ar fi putut să evolueze în condiţii de mai mică servitute.
Comunicarea Alinei-Ruxandra Mircea a marcat, o dată în plus, aniversarea a o sută de ani de la nașterea artistei.