Evenimente

„Nimic nu mă doare mai mult, când privesc înapoi la anii cari m-au rostogolit, ca pe-o buturugă desprinsă dintr-un huceag  zvârlită din întâmplare la un colţ de drum, de cât neşansa de a nu fi murit în război. Căci am avut acest noroc, şi n-am ştiut să-l prind.” 
                               Perpessicius


Şi cum ar fi putut gândi altfel Perpessicius când, aproape cu exactitate de ceasornic, împlinirile, realizările, unele la nivelul performanţei - fie personale, fie profesionale -, au fost dublate or urmate de cele ce intră în sfera fatidicului, a tragediei, a încercărilor sisifice, a atâtei de concrete suferinţe fizice. Pornind de aici ne-am propus în cele ce urmează, să urmărim aventura perpessiciană prin semnalarea acestei permanente dualităţi între ani faşti şi cei nefaşti din  viaţa, cariera si destinul lui Perpessicius:
1891, 21 octombrie. Se naşte copilul Dimitrie, în familia Ştefan şi Ecaterina Panaiot, fapt înregistrat în actul de naştere nr. 1749. 
Părinţii îi aleg numele desigur, dată fiind apropierea zilei de naştere de cea a sărbătorii ortodoxe a sfântului Dumitru. Numele cunoaşte variante, de la cele explicabile - Dimitrie Panaiot este înscris la şcoală ca Dumitru Panaitescu, prietenii îi spun Mitiş, el semnează Mitică corespondenţa cu membrii familiei sau cu prieteni foarte apropiaţi, soldat este Panait. S. Dumitru, – la cele care au necesitat explicaţii şi au condus la legături cu destinul său: pseudonimul literar Perpessicius, Perp. („jumătatea asta de pseudonim” cum ironic îl desemna purtătorul) - ori Mototolea sau Pentapolin în fragmentele autobiografice de roman. 
Aşadar, de la imaginea de „băiat bun” din anii copilăriei şi ai adolescenţei, chiar cu tenta de mototol, la gravul şi pentru unii fără înţeles şi greu de memorat şi pronunţat, Perpessicius. 
1915, anul în care inspirat, în nr. 46 din 26 decembrie, Gala Galaction şi Arghezi, îi publică în revista patronată de ei, Cronica, poemul Ad provinciales, meum in Gretchen amorem, spernentes, semnat Perpessicius, pseudonim de bun augur, cel sub care Dumitru Panaitescu va cunoaşte consacrarea. Şi acesta, urmând calea de la pseudonim la cognomen, criticul, filologul, istoricul literar, eminescologul fiind cunoscut îndeobşte şi desemnat cu acesta. 
Peste ani, Perpessicius mărturisea resorturile intime ale acestei providenţiale alegeri: „Revista la porţile căreia băteam era Cronica, condusă de Tudor Arghezi şi Gala Galaction […] Pledam, oare, în epistola însoţitoare şi cauza pseudonimului? N-ar fi exclus. În orice caz, ea mi se părea una de viaţă şi de moarte, de când, mai cu seamă, în desele mele raite prin coloanele dicţionarului meu, dădusem peste frecventativul acela derivat din „perpatior”, ca şi  peste  tălmăcirea lui în franţuzeşte „endurci à la souffrance”, ce-mi părea mie, anume, sortit şi căruia îi anexam, încă de atunci, ca pe un ecou, românescul „tăbăcit de suferinţe”.  Iar recunoştinţa nu-i va fi niciodată îndeajuns faţa de cei responsabili de debutul său literar: „… pentru acest fapt de litere, cel mai de preţ din biografia mea, le rămân, celor doi directori ai Cronicii, pentru totdeauna, îndatorat.” 
În toamna aceluiaşi an, 1915, cu licenţa în litere obţine, ajutat de profesorul său Ion Bianu, un post de funcţionar la Biblioteca Academiei. Are şansa de a lucra alături şi sub conducerea „eminentului” bibliograf Alexandru Sadi-Ionescu la întocmirea noului catalog, punct de unde începe apetitul său pentru cercetare în genere, cu precădere a operei eminesciene, preocupare ce-i va marca întreaga viaţă. În acelaşi timp Biblioteca Academiei va însemna locul în care, la vârsta maturităţii va trăi iubirea intensă, cenzurându-şi însă sentimentele. Oprelişti familiale şi sociale i-au permis „exercitarea” doar a unui amor de  tip „academic”. 
1916. Cu gradul de sublocotenent, este repartizat la Regimentul 38 infanterie din Brăila, regiment cu care pleacă încă din primele zile ale războiului pe frontul din Dobrogea. Experienţa este traumatizantă psihic şi fizic brutală:  mâna dreaptă îi este atinsă,  în ziua  de 6 octombrie, de un glonte bum-bum şi intervenţia medicului Dufrèche în spitalul de la Botoşani transformă tragedia amputării în cea a salvării, fie ea şi sub forma unei  mîinii inerte. Ce a însemnat pentru cel dedicat scrisului ? O continuă luptă cu învingerea propriei infirmităţi: exerciţii perseverente de învăţare a scrierii cu mâna stângă începute din primele zile de spitalizare şi concretizarea, materializarea sensului pseudonimului în viaţa şi creaţia sa - cel „tăbăcit de suferinţe” va duce povara acesteia până la trecerea Stixului iar în plan literar, va da volumul Scut şi targă
1926. Istoria literară îl reţine drept anul în care îi apare primul volum de versuri tipărit: Scut şi targă, editura „Casei Şcoalelor", Bucureşti. Apariţia lui nu trece neobservată. Dimpotrivă, aprecierile sunt unanime, multe superlative iar versurile, expresia experienţei războiului, îl înscriu în rândul poeţilor. Cruda realitate a războiului, al cărei rezultat liric este volumul Scut şi targă, prilejuieşte compunerea unei atmosfere veridice de spital, cu fragmente de timp care îi apropie pe pacienţi de spaţiul de dincolo, alternând cu alte fragmente temporare în care speranţa, revine, înviorează şi tonifică; remarcăm recursul la perspectiva dialectică prin punerea în relaţie a antonimelor viaţă - moarte, veselie - tristeţe, descurajare - nădejde:
           Spitalul în ninsoare şi în  singurătate
           E-un ţintirim pe care l-a năpădit uitarea;
           ………………………………………..
           E-o linişte de moarte, luminile de strajă
           Par candele aprinse în mici felinăraşe
           Ce ard nepăsătoare pe veşnice lăcaşe.
           Dar vin apoi şi zile când tot spitalul este
           Palatul unor zâne frumoase din poveste 
           ………………………………………...
           Când sălile pulsează în dans de baiaderă,
           Când tristele saloane sânt vesele muzee.  
         Acelaşi an, 1926,  a marcat însă şi cel de-al doilea eveniment terifiant, situat credem noi, pe aceeaşi scară a intensităţii devastatoare a destinului perpessician ca şi războiul: sinuciderea, într-un mod inspirat parcă din tragedia antică, a celei ce a reprezentat „amorul academic” sau, aşa cum spune C. D. Zeletin (cel ce a dezvăluit, la o distanţă de ani buni episodul dramatic), „iubirea secretă” a lui Perpessicius: Yvoria, (numele real Viorica Secoşanu), pe care o cunoaşte la Biblioteca Academiei, de care se îndrăgosteşte şi cu care trăieşte o inedită iubire, după 10 ani de căsătorie şi cu un fiu de ce număra aceeaşi ani. Poate acum se produce şi falia dureroasă dintre tată şi fiu. Dumitru D. Panaitescu, pentru familie şi apropiaţi Miticuţă, înţelege şi suportă de mic indiferenţa tatălui, după unii apropiaţi ai familiei, chiar tirania paternă, accentuată după episodul  de mai sus. 
1932. Publică Itinerar sentimental, al doilea volum de versuri. Fără a ne opri la valoarea literară, descoperim, ca şi în alte dăţi, că momentul este marcat de lumină şi de umbre. Umbrele experienţelor anterioare, pe care, într-o mărturisire fulgurantă din jurnalul publicat fragmentar de fiul său în Manusscriptum, ar fi preferat să le ţină sub uitare: „În seara asta scriu - trebuie - foiletonul. Mă afund în preocupări străine de biografie, cum fac de câţiva ani, să uit doar cât de grea şi plină de suferinţă, la tot pasul, e viaţa.
            De ce cu greutate, am dat la tipar Itinerarul sentimental? P(pentru) că mă obligă la biografie – şi voiam să fug.” 
        Fără a intra în adâncimea reflecţiei filosofice perpessiciene, punctăm aici doar pe cea legată de raportarea la timp - în dimensiunea lui fizică, de scurgere, trecere, înregistrată de ceasul mecanic şi de cel biologic, dar şi a timpului privit cu întreaga lui încărcătură de sensuri şi semnificaţii; în această ultimă ipostază, putându-se vorbi chiar de un timp perceput într-un anume mod sau în altul. Timpul, ca întreg al unei existenţe încercată amar de suferinţe este  ilustrat de notaţiile din Jurnal în legătură cu boala  mamei sale:
„22 aug. 1932
De când aşteptam telegrama asta e cel puţin…
nesiguranţa vieţii -  de la un timp (care?)
Şi visele astea din altă lume.
                   *
Ce viaţă frustrată - a mamei.
Damnaţiuni – nedreptate” 
Dacă 1933 reprezintă debutul proiectului ediţiei definitive a operelor lui Eminescu - discutat  acum cu Editura Naţională Ciornei -, 1939 este anul în care D. Panaitescu-Perpessicius lansa prin Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol II" primul volum din seria Operelor lui Eminescu, întreprindere care avea să adauge domeniilor activităţii sale pe cea de cercetare şi editare a operei eminesciene, iar pe Perpessicius să-l posteze definitiv în istoria literară ca întemeietorul ediţiei de Opere Mihai Eminescu. An bun, aşadar, dar şi momentul care a însemnat dedicarea multor ani – peste 3 decenii - descifrării şi editării manuscriselor eminesciene; copleşitoare muncă, cu urmări devastatoare pentru sănătatea ochilor lui Perpessicius. Rând pe rând dioptrii din ce în ce mai mari vor aduce mai aproape scrisul lui Eminescu de ochii criticului, vizitele la doctorii oftalmologi vor fi din ce în ce mai dese, comenzile de lentile speciale în Austria îi vor pune în dificultate de multe ori bugetul ca şi procurarea de instrumente optice ce ţin de alte profesiuni...
            1944. Notaţie optimistă pe filă mss. 
            „ 30 Aug. 1944
Început de libertate a românului - va putea începe, acum, să-şi caute, românul, în toate datele 
lui bucurie netrucată - naştere - copilărie - adolescenţă - naţionalitate şi celelalte -” 
1948. An ce conţine un alt parametru ce defineşte caracterologic pe omul Perpessicius. Eliminat în 9 iunie 1948 din viaţa academică, unde era (din 1945) membru corespondent, este invitat şi acceptă să revină, în aceeaşi calitate, în „noua” Academie a R.S.R. 
Gestul este de condamnat, de explicat, de înţeles? Poate fi catalogat drept un pact cu noua putere? Răspunsul poate fi afirmativ doar ca urmare a unei priviri fugare şi nedrept globalizatoare asupra unui asemenea itinerar intelectual.
Din perspectiva decelării între o aderare din pur interes personal, cu atât mai puţin material şi unul cu reale motivări profesionale, aş da următoarea dimensiune acestei atitudini  perpessiciene: detaşare faţă de timp şi spaţiu - ceea ce s-ar putea traduce, ca detaşare şi chiar luare de distanţă faţă de ideologia comunistă şi discipolii acesteia. Mediul academic, chiar sub girul încorsetărilor, direcţiilor şi directivelor, rămânea, pentru intelectualul de factură clasică, Perpessicius, mediul potrivit împlinirii crezului său: „Adăogând pagini peste pagini în marginea unei literaturi pe care dacă am năzuit întotdeauna s-o înţelegem, şi mai drept este că totdeauna am iubit-o”. 
Iar iubirea de literatură a fost o constantă a vieţii lui Perpessicius. Dorinţa de a atinge un vis ce l-a urmărit întreaga viaţă - citirea în original a lui Shakespeare -, l-a determinat să înceapă studierea limbii engleze în pragul celor 70 de ani!  
1957. Procesul politic al unui grup  de studenţi şi, alături de ei, procesul profesorului lor de italiană, D. D. Panaitescu, fiul lui Perpessicius, acuzat de „complicitate prin omisiune de denunţ”. Confraţi în ale scrisului - Tudor Vianu și Geo Bogza -, prin mărturiile lor, salvează fiul de închisoare şi dovedesc la cel mai înalt nivel prietenia faţă de Perpessicius, care, fizic, se afla deja în suferinţă. În acelaşi timp Alice Panaitescu nu rezistă presiunii: evenimentul nefericit o marchează profund şi din acel moment ieşirile ei din universul locuinţei din Eminescu 122 sunt rare şi extrem de temătoare. Cu aceste poveri, sufleteşti şi fizice, Perpessicius îşi va continua proiectul literar până în ultimele clipe ale trecerii prin această lume. Aşa cum este cunoscut, cu ajutorul fiului, de care devenise aproape dependent.
Că timpul trecuse lăsând urme ireparabile, o  dovedesc multe dintre gândurile aştenute mai ales în pagini de corespondenţă:  
„…La o vârstă ca aceasta (n. n.: anterior calificată drept „puţin cam prea venerabilă”), omului îi stă bine prohodit şi trecut dea dreptul  în catalogul umbrelor. Însă dta ai judecat altminteri. 
Cu spiritul dtale neastâmpărat, acelaşi pe care-l manifestaseşi şi cu patru decenii în urmă, pe băncile aceleiaşi şcoli, în care şi eu îmi făcusem primarele ai ţinut să reînvii acele timpuri şi să mă întinereşti.”  
Şi, deloc surprinzător pentru cei ce s-au aplecat asupra vieţii lui Perpessicius, momentele care i-au adus satisfacţie majoră sunt, alături de cele legate de realizările sale ca poet, critic, istoriograf, eminescolog etc., cele ale profesoratului la Brăila, „anii ...de aur de acum patru decenii”, cum mărturiseşte în altă împrejurare. Acesta să fi fost oare drumul pe care ar fi trebuit să-l urmeze întru împlinire sufletească? Rândurile următoare aşa par a demonstra. 
„…Dacă a fost un timp în această nu tocmai scurtă carieră, în care să fi cunoscut cu adevărat fericirea de a mă afla la catedră, de bună seamă că acela este anul în care am profesat la Şcoala Normală din Brăila. El constituie pentru mine, într-o carieră expusă, la timpul acela, tuturor încercărilor, o oază de lumină, de încântare şi de plenitudine, la care mă gândesc şi astăzi cu emoţie şi ale cărei suave aduceri aminte îmi consolează amurgul.”  
Remarcăm în finalul acestor aduceri aminte o melancolie bine temperată, fără exces de sentimentalism. Echilibru, eleganţă şi spirit elevat. Acestea sunt, paradoxal, coordonatele existenţiale ale vieţii celui „tăbăcit de suferinţe”. 
Şi totuşi, cel ce mărturisea spre finalul vieţii povara anilor, în paginile de jurnal cunoscute lansează nedezlegată întrebarea despre ce este dincolo de timpul trăit şi ştiut, interogaţie care exprimă nu teama de necunoscut ci o ipotetică speranţă a cunoaşterii  incomensurabilităţii timpului:     „Dar dacă prin imposibil tot mai suntem după moarte şi moartea nu-i altceva decât o letargie? Atunci nu e chin mai mare decât moartea. Să suferi şi să nu poţi fugi nicăieri, dincolo de moarte. Dar dacă ar fi geologii şi ere postume, de cari nu avem idee?” 
Ceas de masă Mont Blanc, fond memorial D.P. Perpessicius
NOTE
1. textul a fost prezentat la Simpozionul Naţional „Timpul şi omul”, Muzeul Ceasului „ Nicolae Simache”, Ploieşti, 2011.
2. „Cuvânt înainte”, p. 6, în  Opere, Perpessicius, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966.
3. Omagiul unui debutant,  în  Alte menţiuni de istoriografie literară şi folclor, (II), 1958-1962, Bucureşti, Editura pentru Literatură, p. 224.
4.  Mater dolorosa, în Opere, Perpessicius, vol. I, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966 p. 53-54.
5. Jurnal, Însemnările anilor '32-'33, în Manusscriptum , nr. 4/1976, p.149.
6. Ibidem.
7.  mss.; foaie volantă, nenumerotată, hârtie velină, îngălbenită; fond memorial D.P. Perpessiciuss.
8. din interviul acordat de Perpessicius lui C. Baltazar în „Universul literar”, nr. 8/1945, p. 8. 
9. conform Horia Oprescu, Perpessicius aşa cum a fost, în „Excurs sentimental”, Muzeul Literaturii Române, 1971; în fondul memorial D. P. Perpessicius există câteva caiete cu exerciţii de limbă engleză.
10. Scrisoare adresată lui Ilie I. Mirea, 12 nov.  1959. 
11. Din scrisoarea lui Perpessicius adresată primei promoţii a Şcolii Normale din Brăila cu prilejul împlinirii a patru decenii de la absolvire, datată 26 iulie 1966; în Excurs sentimental, p. 129-130.
12. Jurnal, Însemnările anilor '32-'33, ibidem.

Elena Ilie, șef Secția Memoriale

 

Te pot interesa

Galerie foto

Muzeul Brăilei „Carol I”

Google Analytics Alternative