Evenimente
PLANTE MELIFERE
Apicultura este o ramură a zootehniei care studiază biologia şi tehnologia creşterii şi exploatării albinelor, în scopul obţinerii de producţii apicole ridicate şi a sporirii producţiei de seminţe la plantele agricole entomofile. Datorită particularităţilor biologice specifice, albinele furnizează omului importante produse, iar prin acţiunea de polenizare încrucişată a plantelor entomofile asigură însemnate sporuri de producţie la multe culturi agricole.
O condiţie importantă pentru creşterea şi întreţinerea rentabilă a familiilor de albine o constituie cunoaşterea plantelor melifere din zona în care se află stupina, perioada de inflorire a acestora, precum şi valoarea lor nectaro-poleniferă.
Flora meliferă a ţării noastre este deosebit de bogată şi variată, cuprinzând în primul rând, numeroase specii arborescente cu mare valoare apicolă (salcâm, tei, arţar, pomii fructiferi, ş.a.).
Plantele melifere sunt plantele care produc nectar şi sunt vizitate de albinele care transformă nectarul în miere. În general toate plantele care sunt polenizate de către insecte produc nectar, pentru a le atrage.
Plantele melifere, spontane sau cultivate, după natura hranei pe care o oferă albinelor, se pot împărţi în 3 categorii:
- plante nectarifere (bumbacul, măzărichea, pălămida, etc.), care produc doar nectar şi sunt puţin răspândite.
- plante nectaro-polenifere (salcia, salcâmul, pomii fructiferi, păpădia, etc.) furnizează albinelor atât nectar cât şi polen. Sunt cele mai răspândite şi cele mai importante plante pentru apicultură.
- plante polenifere (macul, porumbul, cânepa, etc.) produc doar polen. În flora României sunt în număr foarte scăzut.
Viaţa albinelor este strâns legată de plante întrucât, spre deosebire de alte insecte, hrana albinelor se bazează exclusiv pe produse de origine vegetală. Astfel, pentru asigurarea de substanţe hidrocarbonate (zaharoase), albinele culeg nectar şi mană, iar pentru satisfacerea nevoilor de substanţe proteice, minerale, grăsimi, vitamine, albinele culeg polenul florilor, vizitând în acest scop flora entomofilă existentă în jurul stupinei. Cantitatea de miere ce se poate produce din nectarul florilor, depinde de cantitatea totală de nectar secretat şi de concentraţia zahărului din nectar. De exemplu, va trebui ca albinele să adune 3-4 kg de nectar, din flori, pentru ca în urma prelucrărilor din stup, să rezulte 1 kg de miere „coaptă”, maturată. Când albinele încep să căpăcească celulele fagurilor, este semn că procesul de transformare a nectarului în miere este pe cale de terminare, că mierea este maturată. În acest caz, mierea conţine 20% apă, cât este normal să conţină o miere de bună calitate.
În afara nectarului produs de glandele nectarifere florale, pe care albinele îl culeg şi îl transformă în miere florală, se întîlnesc şi glande nectarifere extraflorale (localizate în afara florii), care secretă o substanţă dulce, limpede şi vâscoasă ce se află în anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor şi care poartă denumirea de mană sau rouă de miere, substanţa pe care albinele o culeg şi o transformă în miere de mană. Mana poate fi de origine animală, când este produsă prin intermediul unor insecte producătoare de mană sau de origine vegetală, când este secretată direct de plante.
COMORILE DIN STUP
(Produsele apicole)
• Mierea
• Polenul
• Propolisul
• Păstura
• Lăptişorul de matcă
• Apilarnilul
• Veninul de albine
• Ceara de albine
MIEREA – este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului sau manei de către albine şi depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup. Pentru a produce un kilogram de miere, albinele trebuie să viziteze circa 3-4 milioane de flori. Nectarul acestora este prelucrat de către albine şi îmbunătăţit cu propriile lor substanţe biologice. Transformarea nectarului în miere, este un proces fizic şi chimic la care participă toate albinele, şi cele care adună polenul, dar şi cele mai tinere care în prelucrează şi îl depozitează. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal (trompa), şi le înmagazinează un timp în guşă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la sosire transferă conţinutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare, până se obţine produsul finit.
Mierea conţine apă, glucide (fructoză, glucoză, zaharoză, maltoză), proteine, aminoacizi, substanţe minerale (calciu, potasiu, sodiu, fier, cupru, magneziu, siliciu, fosfor, mangan,), vitamine (B1, B2, B6, B5, B12, K, C, PP, H), grăunţe de polen, substanţe antibiotice, etc. Atât vitaminele cât şi mineralele variază în funcţie de nectarul folosit de albine şi în ultimă înstanţă, variază şi în funcţie de resursele solului pe care cresc plantele respective.
Mierea este un aliment uşor asimilabil, satisface rapid nevoia de energie a organismului, nu este iritantă pentru sistemul digestiv, este bine tolerată de rinichi, reface repede organismul după efort, calmează sistemul nervos, are proprietăţi antiseptice, cicatrizante şi antibiotice. Mierea de pădure sau de mană, este cea mai remineralizantă miere.
POLENUL – este un produs apicol cu un conţinut variat care, pe lângă proteine, glucide şi lipide, conţine şi minerale (potasiu, calciu, magneziu, fier, siliciu, fosfor), vitamine (A, C, D, E, PP, B), arome, enzime şi elemente antibiotice.
Polenul este adunat de pe plantele fanerogame, adică cele care au flori. Acel polen, care se află în anterele staminelor florilor, este alimentul principal al albinelor, înaintea mierii. Apicultorii îl numesc adesea: „pâinea albinelor”. Indispensabil pentru hrănirea puietului, polenul va fi utilizat în hrana zilnică a albinelor. O familie de albine consumă anual aproximativ 25 de kilograme de polen proaspăt. Recoltat primăvara şi vara, este constituit în rezerve pentru iarnă, de către albine. Uneori, acestea îl acoperă cu miere, pentru ca să-l păstreze mai bine ferit de aer.
Polenul favorizează dezintoxicarea, previne îmbătrânirea şi înlătură oboseala. Este indicat în anemii, stări de slăbire şi epuizare, ş.a.
PROPOLISUL – numit şi „clei de albine”, este unul dintre cele mai valoroase produse ale stupului. El este recoltat de albinele lucrătoare de pe muguri, tulpini, ramuri şi de pe scoarţa unor arbori şi arbuşti ce produc secreţii răşinoase (plop, castan, cireş, etc.). Albinele amestecă răşinile respective cu ceara folosind apoi propolisul rezultat, la diferite nevoi din interiorul stupului.
Din punct de vedere chimic, propolisul este un amestec de compuşi a caror provenienţă se află în sursa vegetală vizitată de albine. El conţine: 55% răşini şi balsamuri, 30% ceruri vegetale şi ceară de albine, 10% uleiuri eterice şi aromatice, 5% polen şi microelemente (fier, cupru, zinc, aluminiu, vanadiu, calciu, siliciu, mangan).
Propolisul este considerat „un miracol al stupului”, el fiind recunoscut pentru efectele sale antiseptice, antibiotice, antifungice şi antivirale. De asemenea, este un uşor anestezic local, cicatrizant, regenerator şi stimulent al sistemului imunitar.
În existenţa coloniilor de albine, propolisul are o importanţă covârşitoare, asigurând perfect puritatea şi igiena stupului sau a scorburei de copac unde se poate instala colonia (roiul) de albine. Efectele acestui produs pot fi observate din următorul exemplu: - dacă pătrunde în stup un dăunător (un şoarece de câmp sau o şopârlă), acest animal este ucis prin injectare de venin; cadavrul este învelit într-un giulgiu de propolis şi apoi acoperit cu un strat de ceară. Astfel îmbălsămat, cadavrul nu se descompune şi putrefacţia ţesuturilor nu se produce timp de 5-6 ani. Rezultă din acest fapt (bine cunoscut de către apicultori) că propolisul are efecte antiproteolitice, bactericide şi bacteriostatice de neasemuit în rândul substanţelor naturale cu acţiune farmacodinamică cunoscute până în prezent.
CEARA, deşi produs glandular al albinei, conţine totuşi şi elemente prelevate din plantele vizitate de albine. Ceara de albine are însuşiri emoliente, cicatrizante şi antiinflamatorii.
APILARNILUL – este un produs apicol natural, activ biologic, care se obţine din larvele de trântori şi din conţinutul nutritiv al celulelor de fagure. Se recoltează în a şaptea zi de viaţă larvară. Bomboanele energizante dau rezultate bune în astenii şi în stimularea activităţii intelectuale.
LĂPTIŞORUL DE MATCĂ – este un produs propriu albinelor, utilizat pentru hrănirea mătcii (reginei albinelor) pe toată durata vieţii şi pentru hrănirea larvelor, până la vârsta de trei zile.
Lăptişorul conţine: proteine, enzime, lipide, zaharuri, vitamine (mai ales A, C, E şi complexul B), hormoni, substanţe antibiotice, substanţe minerale, etc.
Aplicat ca tratament sau utilizat ca supliment nutritiv, lăptişorul de matcă este un important factor antiaterosclerotic, antianemic, imunostimulant, hepatoprotector, antiastenic. Este antibiotic şi folosit ca adjuvant în tratamentul anticanceros. Este folosit pentru tratarea stării de oboseală, infecţii virale, boli ale ficatului şi ale inimii, reumatism, afecţiuni dermatologice, ş.a. Este indicat în toate dereglările glandelor endocrine, în diabet, alergii, afecţiuni psihice. Are proprietatea de a stimula regenerarea celulară şi de a inhiba procesul de îmbătrânire celulară prematură.
VENINUL DE ALBINE – este un produs biologic propriu albinelor, secretat de organismul lor ca mijloc de apărare. Are proprietăţi antibiotice, cardiostimulatoare, protectoare împotriva iradierii radioactive, anticoagulante şi produce modificări circulatorii locale sau generale. Se foloseşte în cazul reumatismului, al migrenelor şi nevralgiilor, al afecţiunilor cardiovasculare. În scop terapeutic, veninul de albine se foloseşte fie direct prin înţepătura de albine, fie prin extrase purificate, aplicate de către medic. Este foarte important să se ştie faptul că, unele persoane fac alergie sau chiar şoc anafilactic la administrarea de venin de albine.
PĂSTURA – este un foarte valoros produs ale stupului. În esenţă, păstura este un polen modificat, folosit ca hrană de către albine.
Sub influenţa substanţelor adăugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii şi umidităţii ridicate din stup, precum şi datorită modului de conservare, polenul suferă o serie de transformări biochimice şi modificări structurale, transformându-se în păstură. Păstura este un produs natural, cu însuşiri mult mai valoroase decât ale polenului iniţial datorită conţinutului mai mare în zaharuri simple, vitamina K, enzime şi aminoacizi, precum şi a acidităţii sporite ce o face uşor asimilabilă. Faţă de polen, valoarea nutritivă şi antibiotică este de 3 ori mai mare, la păstură.
Păstura acoperă toată gama de recomandări ale polenului: afecţiuni hepatice, anemii, stress, reumatism, reglarea tranzitului intestinal, afecţiunile de colon, ş.a.
APITERAPIA – este o metodă de terapie naturală folosită în diferite afecţiuni ale organismului, realizată cu ajutorul unor produse rezultate din activitatea metabolică a albinelor: miere, polen, propolis, lăptişor de matcă, păstură, apilarnil şi veninul de albine. Face parte dintre metodele apiterapeutice, atât tradiţionale, cât şi moderne.
Apilarnilul şi celelalte produse apicole, sunt utilizate independent sau în asociere cu produse farmaceutice în prevenirea şi vindecarea unor boli. Pe de altă parte, spre deosebire de plantele medicinale şi de alte remedii şi substanţe de medicaţie, s-a stabilit de către specialişti, că produsele apiterapeutice sunt în general lipsite de nocivitate, dat fiind discernământul instinctual al albinei de a culege substanţe naturale nevătămătoare.
PLANTE FURAJERE:
• Graminee furajere anuale: porumb, grâu, orz, ovăz, secară, sorg, iarba de Sudan, raigras, mei.
• Graminee furajere perene: golomăţ, raigras peren, păiuş de livezi, obsiga nearistată, timoftica, păiuşul roşu, firuţa, pirul crestat.
• Leguminoase furajere anuale: mazărea furajeră, măzărichea de toamnă şi de primăvară, soia, lupinul alb, bobul, latirul, trifoiul persan.
• Leguminoase furajere perene: lucerna, trifoiul alb şi roşu, ghizdeiul, sparceta, sulfina.
• Rădăcinoase furajere: sfecla furajeră, gulia furajeră, morcovul furajer.
• Alte plante furajere: Cucurbitacee furajere, floarea soarelui, rapiţa furajeră, varza furajeră, facelia, ş.a.
Într-o agricultură modernă, durabilă, creşterea animalelor ocupă un loc important, aceasta asigurând o mare parte din hrana omenirii. Dezvoltarea acestui domeniu al agriculturii este dependent de asigurarea necesarului de plante furajere pentru alimentaţia animalelor. Plantele furajere au drept caracteristică esenţială utilizarea integrală a masei vegetale. De-a lungul timpului, pajiştea a constituit prima şi cea mai importantă sursă de hrană a animalelor domestice la care s-a adăugat ulterior şi plantele furajere cultivate. Pajiştile sunt alcătuite din una sau mai multe specii de plante, gramineele fiind de regulă mai dominante.
Dintre plantele furajere, trifoiul alb (Trifolium repens) este prezent în toate arealele ecologice din ţara noastră; intră în compoziţia floristică a multor tipuri de pajişti permanente şi temporare. În stare proaspătă produce, ca şi lucerna, meteorizaţie, dar cultivat în amestec cu alte graminee perene acest fenomen dispare. Prezenţa trifoiului în păşune, constituie sursa de azot pentru ierburile din covorul vegetal. Se regenerează rapid după păşunat.
Cultura pajiştilor formate din diferite soiuri de graminee şi leguminoase perene are o serie de avantaje în comparaţie cu monoculturile furajere: se obţine un furaj echilibrat în substanţe nutritive (glucide, proteine, minerale şi vitamine), se evită meteorizaţia în comparaţie cu monoculturile de leguminoase perene (lucerna), furajul obţinut poate fi valorificat în diferite forme (masă verde, consumată în stare proaspătă, fân, semifân, siloz, semisiloz).
Multe plante furajere sunt şi bune plante melifere (sparceta, sulfina albă şi galbenă, trifoiul alb şi roşu, lucerna, floarea soarelui, ş.a.).
PLANTELE ORNAMENTALE
Lumea mirifică a plantelor decorative cere a fi înţeleasă şi iubită, ea oferind la rândul ei căldură şi armonie mediului înconjurător.
Pentru amenajarea unui parc, a unei grădini sau a unui interior, fie acesta spaţiu de locuit sau birou, un element important îl reprezintă prezenţa plantelor decorative naturale. În funcţie de regiunea biogeografică din care provin, de habitatul în care trăiesc în mod normal, plantele au cerinţe ce variază de la o specie la alta. Lumina şi temperatura, cantitatea de apă, calitatea aerului sau a solului sunt doar câteva detalii de care trebuie să se ocupe un specialist.
Plantele de apartament sunt împărţite pe categorii: plante decorative prin frunze, plante decorative prin flori, plante suculente, ferigi, palmieri, fructe exotice. Varietatea speciilor de plante care astăzi iau parte la decorarea locuinţelor dar şi a grădinilor, a crescut foarte mult în ultimile decenii, datorită importării unor spendide exemplare exotice şi strădaniei cu care horticultorii au creat varietăţi horticole adaptate climei noastre.
Michaela Cristiana Cândea,
muzeograf
O condiţie importantă pentru creşterea şi întreţinerea rentabilă a familiilor de albine o constituie cunoaşterea plantelor melifere din zona în care se află stupina, perioada de inflorire a acestora, precum şi valoarea lor nectaro-poleniferă.
Flora meliferă a ţării noastre este deosebit de bogată şi variată, cuprinzând în primul rând, numeroase specii arborescente cu mare valoare apicolă (salcâm, tei, arţar, pomii fructiferi, ş.a.).
Plantele melifere sunt plantele care produc nectar şi sunt vizitate de albinele care transformă nectarul în miere. În general toate plantele care sunt polenizate de către insecte produc nectar, pentru a le atrage.
Plantele melifere, spontane sau cultivate, după natura hranei pe care o oferă albinelor, se pot împărţi în 3 categorii:
- plante nectarifere (bumbacul, măzărichea, pălămida, etc.), care produc doar nectar şi sunt puţin răspândite.
- plante nectaro-polenifere (salcia, salcâmul, pomii fructiferi, păpădia, etc.) furnizează albinelor atât nectar cât şi polen. Sunt cele mai răspândite şi cele mai importante plante pentru apicultură.
- plante polenifere (macul, porumbul, cânepa, etc.) produc doar polen. În flora României sunt în număr foarte scăzut.
Viaţa albinelor este strâns legată de plante întrucât, spre deosebire de alte insecte, hrana albinelor se bazează exclusiv pe produse de origine vegetală. Astfel, pentru asigurarea de substanţe hidrocarbonate (zaharoase), albinele culeg nectar şi mană, iar pentru satisfacerea nevoilor de substanţe proteice, minerale, grăsimi, vitamine, albinele culeg polenul florilor, vizitând în acest scop flora entomofilă existentă în jurul stupinei. Cantitatea de miere ce se poate produce din nectarul florilor, depinde de cantitatea totală de nectar secretat şi de concentraţia zahărului din nectar. De exemplu, va trebui ca albinele să adune 3-4 kg de nectar, din flori, pentru ca în urma prelucrărilor din stup, să rezulte 1 kg de miere „coaptă”, maturată. Când albinele încep să căpăcească celulele fagurilor, este semn că procesul de transformare a nectarului în miere este pe cale de terminare, că mierea este maturată. În acest caz, mierea conţine 20% apă, cât este normal să conţină o miere de bună calitate.
În afara nectarului produs de glandele nectarifere florale, pe care albinele îl culeg şi îl transformă în miere florală, se întîlnesc şi glande nectarifere extraflorale (localizate în afara florii), care secretă o substanţă dulce, limpede şi vâscoasă ce se află în anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinile plantelor şi care poartă denumirea de mană sau rouă de miere, substanţa pe care albinele o culeg şi o transformă în miere de mană. Mana poate fi de origine animală, când este produsă prin intermediul unor insecte producătoare de mană sau de origine vegetală, când este secretată direct de plante.
COMORILE DIN STUP
(Produsele apicole)
• Mierea
• Polenul
• Propolisul
• Păstura
• Lăptişorul de matcă
• Apilarnilul
• Veninul de albine
• Ceara de albine
MIEREA – este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului sau manei de către albine şi depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup. Pentru a produce un kilogram de miere, albinele trebuie să viziteze circa 3-4 milioane de flori. Nectarul acestora este prelucrat de către albine şi îmbunătăţit cu propriile lor substanţe biologice. Transformarea nectarului în miere, este un proces fizic şi chimic la care participă toate albinele, şi cele care adună polenul, dar şi cele mai tinere care în prelucrează şi îl depozitează. Albinele lucrătoare recoltează nectarul sau mana cu ajutorul aparatului bucal (trompa), şi le înmagazinează un timp în guşă, unde sunt amestecate cu salivă, iar la sosire transferă conţinutul zaharat albinelor din stup, care îl prelucrează în continuare, până se obţine produsul finit.
Mierea conţine apă, glucide (fructoză, glucoză, zaharoză, maltoză), proteine, aminoacizi, substanţe minerale (calciu, potasiu, sodiu, fier, cupru, magneziu, siliciu, fosfor, mangan,), vitamine (B1, B2, B6, B5, B12, K, C, PP, H), grăunţe de polen, substanţe antibiotice, etc. Atât vitaminele cât şi mineralele variază în funcţie de nectarul folosit de albine şi în ultimă înstanţă, variază şi în funcţie de resursele solului pe care cresc plantele respective.
Mierea este un aliment uşor asimilabil, satisface rapid nevoia de energie a organismului, nu este iritantă pentru sistemul digestiv, este bine tolerată de rinichi, reface repede organismul după efort, calmează sistemul nervos, are proprietăţi antiseptice, cicatrizante şi antibiotice. Mierea de pădure sau de mană, este cea mai remineralizantă miere.
POLENUL – este un produs apicol cu un conţinut variat care, pe lângă proteine, glucide şi lipide, conţine şi minerale (potasiu, calciu, magneziu, fier, siliciu, fosfor), vitamine (A, C, D, E, PP, B), arome, enzime şi elemente antibiotice.
Polenul este adunat de pe plantele fanerogame, adică cele care au flori. Acel polen, care se află în anterele staminelor florilor, este alimentul principal al albinelor, înaintea mierii. Apicultorii îl numesc adesea: „pâinea albinelor”. Indispensabil pentru hrănirea puietului, polenul va fi utilizat în hrana zilnică a albinelor. O familie de albine consumă anual aproximativ 25 de kilograme de polen proaspăt. Recoltat primăvara şi vara, este constituit în rezerve pentru iarnă, de către albine. Uneori, acestea îl acoperă cu miere, pentru ca să-l păstreze mai bine ferit de aer.
Polenul favorizează dezintoxicarea, previne îmbătrânirea şi înlătură oboseala. Este indicat în anemii, stări de slăbire şi epuizare, ş.a.
PROPOLISUL – numit şi „clei de albine”, este unul dintre cele mai valoroase produse ale stupului. El este recoltat de albinele lucrătoare de pe muguri, tulpini, ramuri şi de pe scoarţa unor arbori şi arbuşti ce produc secreţii răşinoase (plop, castan, cireş, etc.). Albinele amestecă răşinile respective cu ceara folosind apoi propolisul rezultat, la diferite nevoi din interiorul stupului.
Din punct de vedere chimic, propolisul este un amestec de compuşi a caror provenienţă se află în sursa vegetală vizitată de albine. El conţine: 55% răşini şi balsamuri, 30% ceruri vegetale şi ceară de albine, 10% uleiuri eterice şi aromatice, 5% polen şi microelemente (fier, cupru, zinc, aluminiu, vanadiu, calciu, siliciu, mangan).
Propolisul este considerat „un miracol al stupului”, el fiind recunoscut pentru efectele sale antiseptice, antibiotice, antifungice şi antivirale. De asemenea, este un uşor anestezic local, cicatrizant, regenerator şi stimulent al sistemului imunitar.
În existenţa coloniilor de albine, propolisul are o importanţă covârşitoare, asigurând perfect puritatea şi igiena stupului sau a scorburei de copac unde se poate instala colonia (roiul) de albine. Efectele acestui produs pot fi observate din următorul exemplu: - dacă pătrunde în stup un dăunător (un şoarece de câmp sau o şopârlă), acest animal este ucis prin injectare de venin; cadavrul este învelit într-un giulgiu de propolis şi apoi acoperit cu un strat de ceară. Astfel îmbălsămat, cadavrul nu se descompune şi putrefacţia ţesuturilor nu se produce timp de 5-6 ani. Rezultă din acest fapt (bine cunoscut de către apicultori) că propolisul are efecte antiproteolitice, bactericide şi bacteriostatice de neasemuit în rândul substanţelor naturale cu acţiune farmacodinamică cunoscute până în prezent.
CEARA, deşi produs glandular al albinei, conţine totuşi şi elemente prelevate din plantele vizitate de albine. Ceara de albine are însuşiri emoliente, cicatrizante şi antiinflamatorii.
APILARNILUL – este un produs apicol natural, activ biologic, care se obţine din larvele de trântori şi din conţinutul nutritiv al celulelor de fagure. Se recoltează în a şaptea zi de viaţă larvară. Bomboanele energizante dau rezultate bune în astenii şi în stimularea activităţii intelectuale.
LĂPTIŞORUL DE MATCĂ – este un produs propriu albinelor, utilizat pentru hrănirea mătcii (reginei albinelor) pe toată durata vieţii şi pentru hrănirea larvelor, până la vârsta de trei zile.
Lăptişorul conţine: proteine, enzime, lipide, zaharuri, vitamine (mai ales A, C, E şi complexul B), hormoni, substanţe antibiotice, substanţe minerale, etc.
Aplicat ca tratament sau utilizat ca supliment nutritiv, lăptişorul de matcă este un important factor antiaterosclerotic, antianemic, imunostimulant, hepatoprotector, antiastenic. Este antibiotic şi folosit ca adjuvant în tratamentul anticanceros. Este folosit pentru tratarea stării de oboseală, infecţii virale, boli ale ficatului şi ale inimii, reumatism, afecţiuni dermatologice, ş.a. Este indicat în toate dereglările glandelor endocrine, în diabet, alergii, afecţiuni psihice. Are proprietatea de a stimula regenerarea celulară şi de a inhiba procesul de îmbătrânire celulară prematură.
VENINUL DE ALBINE – este un produs biologic propriu albinelor, secretat de organismul lor ca mijloc de apărare. Are proprietăţi antibiotice, cardiostimulatoare, protectoare împotriva iradierii radioactive, anticoagulante şi produce modificări circulatorii locale sau generale. Se foloseşte în cazul reumatismului, al migrenelor şi nevralgiilor, al afecţiunilor cardiovasculare. În scop terapeutic, veninul de albine se foloseşte fie direct prin înţepătura de albine, fie prin extrase purificate, aplicate de către medic. Este foarte important să se ştie faptul că, unele persoane fac alergie sau chiar şoc anafilactic la administrarea de venin de albine.
PĂSTURA – este un foarte valoros produs ale stupului. În esenţă, păstura este un polen modificat, folosit ca hrană de către albine.
Sub influenţa substanţelor adăugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii şi umidităţii ridicate din stup, precum şi datorită modului de conservare, polenul suferă o serie de transformări biochimice şi modificări structurale, transformându-se în păstură. Păstura este un produs natural, cu însuşiri mult mai valoroase decât ale polenului iniţial datorită conţinutului mai mare în zaharuri simple, vitamina K, enzime şi aminoacizi, precum şi a acidităţii sporite ce o face uşor asimilabilă. Faţă de polen, valoarea nutritivă şi antibiotică este de 3 ori mai mare, la păstură.
Păstura acoperă toată gama de recomandări ale polenului: afecţiuni hepatice, anemii, stress, reumatism, reglarea tranzitului intestinal, afecţiunile de colon, ş.a.
APITERAPIA – este o metodă de terapie naturală folosită în diferite afecţiuni ale organismului, realizată cu ajutorul unor produse rezultate din activitatea metabolică a albinelor: miere, polen, propolis, lăptişor de matcă, păstură, apilarnil şi veninul de albine. Face parte dintre metodele apiterapeutice, atât tradiţionale, cât şi moderne.
Apilarnilul şi celelalte produse apicole, sunt utilizate independent sau în asociere cu produse farmaceutice în prevenirea şi vindecarea unor boli. Pe de altă parte, spre deosebire de plantele medicinale şi de alte remedii şi substanţe de medicaţie, s-a stabilit de către specialişti, că produsele apiterapeutice sunt în general lipsite de nocivitate, dat fiind discernământul instinctual al albinei de a culege substanţe naturale nevătămătoare.
PLANTE FURAJERE:
• Graminee furajere anuale: porumb, grâu, orz, ovăz, secară, sorg, iarba de Sudan, raigras, mei.
• Graminee furajere perene: golomăţ, raigras peren, păiuş de livezi, obsiga nearistată, timoftica, păiuşul roşu, firuţa, pirul crestat.
• Leguminoase furajere anuale: mazărea furajeră, măzărichea de toamnă şi de primăvară, soia, lupinul alb, bobul, latirul, trifoiul persan.
• Leguminoase furajere perene: lucerna, trifoiul alb şi roşu, ghizdeiul, sparceta, sulfina.
• Rădăcinoase furajere: sfecla furajeră, gulia furajeră, morcovul furajer.
• Alte plante furajere: Cucurbitacee furajere, floarea soarelui, rapiţa furajeră, varza furajeră, facelia, ş.a.
Într-o agricultură modernă, durabilă, creşterea animalelor ocupă un loc important, aceasta asigurând o mare parte din hrana omenirii. Dezvoltarea acestui domeniu al agriculturii este dependent de asigurarea necesarului de plante furajere pentru alimentaţia animalelor. Plantele furajere au drept caracteristică esenţială utilizarea integrală a masei vegetale. De-a lungul timpului, pajiştea a constituit prima şi cea mai importantă sursă de hrană a animalelor domestice la care s-a adăugat ulterior şi plantele furajere cultivate. Pajiştile sunt alcătuite din una sau mai multe specii de plante, gramineele fiind de regulă mai dominante.
Dintre plantele furajere, trifoiul alb (Trifolium repens) este prezent în toate arealele ecologice din ţara noastră; intră în compoziţia floristică a multor tipuri de pajişti permanente şi temporare. În stare proaspătă produce, ca şi lucerna, meteorizaţie, dar cultivat în amestec cu alte graminee perene acest fenomen dispare. Prezenţa trifoiului în păşune, constituie sursa de azot pentru ierburile din covorul vegetal. Se regenerează rapid după păşunat.
Cultura pajiştilor formate din diferite soiuri de graminee şi leguminoase perene are o serie de avantaje în comparaţie cu monoculturile furajere: se obţine un furaj echilibrat în substanţe nutritive (glucide, proteine, minerale şi vitamine), se evită meteorizaţia în comparaţie cu monoculturile de leguminoase perene (lucerna), furajul obţinut poate fi valorificat în diferite forme (masă verde, consumată în stare proaspătă, fân, semifân, siloz, semisiloz).
Multe plante furajere sunt şi bune plante melifere (sparceta, sulfina albă şi galbenă, trifoiul alb şi roşu, lucerna, floarea soarelui, ş.a.).
PLANTELE ORNAMENTALE
Lumea mirifică a plantelor decorative cere a fi înţeleasă şi iubită, ea oferind la rândul ei căldură şi armonie mediului înconjurător.
Pentru amenajarea unui parc, a unei grădini sau a unui interior, fie acesta spaţiu de locuit sau birou, un element important îl reprezintă prezenţa plantelor decorative naturale. În funcţie de regiunea biogeografică din care provin, de habitatul în care trăiesc în mod normal, plantele au cerinţe ce variază de la o specie la alta. Lumina şi temperatura, cantitatea de apă, calitatea aerului sau a solului sunt doar câteva detalii de care trebuie să se ocupe un specialist.
Plantele de apartament sunt împărţite pe categorii: plante decorative prin frunze, plante decorative prin flori, plante suculente, ferigi, palmieri, fructe exotice. Varietatea speciilor de plante care astăzi iau parte la decorarea locuinţelor dar şi a grădinilor, a crescut foarte mult în ultimile decenii, datorită importării unor spendide exemplare exotice şi strădaniei cu care horticultorii au creat varietăţi horticole adaptate climei noastre.
Michaela Cristiana Cândea,
muzeograf
Te pot interesa
